Într-o zi voi muri

Mult mai precoce am fost în schimb în privința sentimentului morții. E posibil ca tot o fetiță mai știutoare să-mi fi deschis ochii și în această direcție, dezvăluindu-mi un alt secret al adulților, acela că oamenii mor; e probabil că eu n-am făcut decît să prelucrez informația șoptită conspirativ, dar am prelucrat-o atît de bine încît, într-o seară, am fost zguduit de o criză de disperare cauzată de gîndul – mărturisit, printre hohote, mamei – că într-o zi voi muri.

Mai eram încă în acel sat, Caracurt, și deci nu puteam avea mai mult de cinci, șase ani. Mă culcasem ca să dorm, afară se făcuse de mult noapte, dar în loc de somn – plînsul acela straniu motivat; mama stă pe pat, aplecată deasupra mea cu o îngrijorare ce n-o împiedică să zîmbească, de mirare, pe de o parte, surprinsă de gravitatea unei preocupări oricum premature, ca să mă încurajeze, pe de alta.

Îmi spune că după moarte o să devin înger și eu înțeleg din spusele ei principalul: că și atunci o să fiu – și îmi fac din această înțelegere un scut al liniștii ce deocamdată mă apără. Graba cu care mi-am luat în primire teama de moarte, o povară a cărei apăsare oamenii o simt îndeobște mai tîrziu (pe la 30 de ani, susținea Marin Preda) mi-o explic atît prin înclinarea introspectivă a naturii mele (de care am mai amintit), cît și printr-un foarte dezvoltat sentiment al intimității interioare. Acum, cînd nu mai sînt așa de sigur că o să devin înger (și păcatele sînt cam multișoare), moartea îmi apare ca o inevitabil-imposibilă, ca o scandaloasă separare a eului de sine.

Uneori, noaptea, cînd sînt gata să adorm sau după ce – ca un fel de degustare anticipată a somnului – chiar am adormit cîteva secunde, o ultimă, foarte acută tresărire a conștiinței surprinde cu o duioșie fără margini și extraordinar de distinct în spațiul deja încețoșat al ființei un punct interior, ferm, mereu activ, parcă indestructibil: e sinele cel mai concentrat și mai autentic, un fel de sine al sinelui, identitatea mea cea mai profundă. De acest punct inconfundabil – în care e cel mai mult, e esența, e totul din mine – mă leagă un fir atît de subțire și delicat încît e un miracol că rezistă, subzistă; și totuși, nimic nu pare mai absurd decît ideea că el, acest fir incredibil de precar, ar putea să se rupă. În asemenea clipe, fulgerat, în miez de noapte, de spectrul morții, simt, pe lîngă frică, o mare mirare la gîndul că e posibil ca punctul de maximă autorecunoaștere interioară să dispară, să se stingă într-o zi.

Trezită atît de timpuriu, conștiința morții nu a fost însă continuă. Peste un deceniu, la 16-17 ani, învățam netulburat, cu inima de piatră a adolescenței în piept, împreună cu alți colegi, în somptuosul cimitir din Cluj ca într-un parc, deloc preocupat de soarta poporului, a locuitorilor de dedesubt.

–-

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Imagine: „Băiatul care plânge” de Giovanni Bragolina (sursa foto: kanald.ro)