O sală mare, aproape goală, cu podele de scîndură date cu motorină și – mai ales – cu ferestre cu pervaz foarte înalt, prin care pătrunde o lumină foarte mohorîtă; ca de obicei, candela arde la „colțul eroilor”; stau pe un scăunel lîngă sobă, separat – pentru că îmi este rușine – de ceilalți copii (care între timp s-au evaporat complet din memoria mea; nu-i mai văd, deși, logic, se află, trebuie să se afle acolo); simplă învățătoare la grădiniță (deși i-a audiat pe Iorga și pe alți mari profesori și, foarte dotată, a urmat o facultate – pe care din cauza greutăților materiale nu a putut-o termina), educatoare cum s-ar spune astăzi, mama considera pedagogic să mă aducă uneori în clasa ei în care consimțeam cu greu să intru și, ca să facă un compromis, mă așeza pe acel scăunel de lîngă sobă, unde mă simțeam oarecum mai ferit; copiii (mi s-a povestit mai tîrziu nu o dată, dar pentru ultima oară cînd?) cîntă „Ciobănaș la oi m-aș duce”, eu îi ascult, îi ascult și dintr-o dată, stimulat de exemplul lor, mă hotărăsc să iau taurul de coarne, îmi dau drumul, debutez: de lîngă sobă se aude pe neașteptate o lălăială energică, multă, prea multă vreme comprimată.
De-a lungul întregii vieți, manifestarea în public a reprezentat pentru mine un obstacol de cele mai multe ori insurmontabil; în puținele împrejurări în care l-am învins, l-am învins plătind un preț foarte mare; un colosal efort psihic pentru un gest – la alții – de rutină.
Nu e un lucru normal, desigur, deși uneori mă întreb dacă anormală nu e mai curînd atitudinea opusă, facilitatea manifestării publice; nu e oare mai normal să te temi să vorbești în fața a două sute de oameni, să zicem, decît să nu te temi deloc și să o faci aproape cu aceeași ușurință cu care stai de vorbă, acasă, cu ai tăi?
–
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
(sursa foto: dictie.ro)