În locuința unor uriași

Prima vizită la familia B-llo (vara lui 1945). O cameră imensă, foarte spațioasă și foarte înaltă, cum nu mai văzusem, aproape „deschisă” prin vastitatea ei, o cameră cu glasvand, dincolo de care se afla o altă cameră, la fel de mare (unde în acea seară stăteau cei mari) și noi, copiii, eu, Jeni și fetița gazdelor, M., de o vîrstă cu mine, cufundați pînă la gît în niște fotolii gigantice, din piele neagră, peste care atîrnau frunzele enorme ale unor plante exotice de interior: ne aflam, se putea crede, musafiri și amfitrioni, în locuința unor uriași. (Familia B-llo avea o predilecție pentru macro-apartamente sau era o simplă întîmplare? Cînd, după un timp, s-au mutat în altă casă, parcă și-au luat cu ei odăile supradimensionate…). Fetița M. se achită, în zona noastră, a copiilor, de rolul de gazdă: întreține conversația, rîde, se plînge de căldură, își face vînt, ba chiar, ca să se mai răcorească, exasperată de caniculă, își flutură, trîntindu-se în fotoliu, poalele rochiței, ridicînd-o mai sus decît știam eu că se cuvine: deși am numai 8 ani, gestul mă șochează. Impresie de spațiu, multă lumină, confort, timidă veselie: ne tatonăm, ne cunoaștem de-abia de o oră…