În camera mamei

În după-amiezele călduroase de vară-toamnă eram uneori obligat sau convins să rămîn în casă în vreme ce mama, conformîndu-se unui sănătos obicei statornicit în familia noastră din timpuri mai blînde (obicei pe care însă eu nu l-am respectat – deși mi-ar fi prins bine), obișnuia să se culce puțin, pentru o oră-două. În acel ceas al zilei în odaie era deosebit de plăcut, podelele lipite cu lut păstrau o anumită răcoare, ca și ferestrele acoperite cu celebra hîrtie albastră de camuflaj, care filtra în încăpere destulă lumină ca să poți citi, scrie sau desena și totodată numai atît cît să creeze o prietenoasă penumbră, contrastînd odihnitor cu potopul de alb orbitor și încins de afară. Pe un pat, în apropiere, dormea mama, ocrotindu-mă parcă și în somn: era acolo.

În după-amiaza aceea caniculară, de recreativă captivitate pe jumătate benevolă de care îmi amintesc acum, suspendîndu-mi, brusc alarmat, ocupația ce mă acaparase pînă în acel moment (desenam sau scriam ceva la masă), am simțit nevoia presantă, urgentă să verific. M-am ridicat de pe scaun și m-am apropiat, în vîrful picioarelor, de patul mamei, culcată pe spate și acoperită cu un cearceaf (acum inventez, căci nu mai pot să-mi amintesc exact nici poziția ei în pat, nici cu ce era acoperită), asupra căruia mi-am îndreptat toată atenția. Cîteva secunde foarte lungi, gîtuit de emoție, nu am reușit să văd, să surprind, să constat ceea ce voiam, ceea ce trebuia să văd, să surprind, să constat cu orice preț. Apoi, cu un imens suspin de ușurare, am înregistrat, în sfîrșit, pîndita mișcare de ridicare și de coborîre a pînzei (ce îi servea de acoperămînt) în ritmul respirației liniștite și liniștitoare, pe care, ca să mă asigur, am urmărit-o alte cîteva secunde, acum repede trecătoare, iuți, fericite. Totul era în ordine. Mama trăia. Mama continua să trăiască.

Mă fulgerase gîndul (pe cînd desenam sau scriam în acea după-amiază de vară de care mă adăpostisem în clarobscurul răcoros al odăii) că poate s-a întîmplat o nenorocire, că poate mama murise (în somn) și deci nu mai respiră. Acest gînd m-a împins să mă duc să verific. De atunci, acea teamă (subită și acută) m-a încercat de multe ori și de fiecare dată mă duceam, panicat, tensionat, să verific respirația mamei.

Anii au trecut, am devenit „matur”, apoi am început să îmbătrînesc și tot mă mai furișam în cîte o după-amiază, anxios, în camera mamei, lîngă patul ei, să mă conving că respiră. Respira. Faptul, de atîtea ori constatat, transformase cu vremea alarmata mea spionare a somnului mamei într-o experiență, nu scutită de emoții, dar aproape plăcută, plină de bune presimțiri, care în final mă făceau întotdeauna fericit: spaima scăzuse pînă la o mică neliniște, iar rezultatul verificării devenise previzibil. Și totuși, încordarea grăbită cu care mă duceam „la fața locului” să constat vizual respirația mamei (din cauza tulburării mele, și pentru că ea avea un somn decent, nezgomotos, de obicei nu o auzeam), amplificată de relieful mișcător, crescînd și descrescînd al pledului sau al plapumei, ca și, după ce o constatam, sentimentul că lumea e bună pentru că mama trăiește, continuă să trăiască în ea, nu m-au părăsit niciodată.

Cînd am încercat ultima spaimă (înfiorată de dulci speranțe) de acest fel și cînd am realizat fericit ultima verificare liniștitoare? Nu știu. Mama a murit în ziua de 25 decembrie 1981: la 37 de ani și cîteva luni după ce la Corabia, într-o după-amiază de vară, mă apropiasem, cuprins de temeri, de patul ei, ca să văd dacă mai respiră.

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: picturicelebre.ro)