Imagini de pe panoul inimii mele

Căsuţa în care, încercînd de prin anii 1950, am stat în atîtea veri la Sîngeorz este aşezată pe vîrful unui deluşor unde, cînd a fost construită (în 1936), s-a săpat şi s-a amenajat un platou, mic cît o farfurie, de la nivelul căruia urcă alte dealuri, mai înalte; pădurea este foarte aproape, la o azvîrlitură de băţ: o vezi de cum ieşi din casă; de jur împrejur fîneţe, iar la o anumită distanţă dealuri, unele din ele mai întunecate, mai solemne, altele de o frumuseţe veselă, aproape idilice; în primele zile după ce sosesc la Sîngeorz, acestea din urmă mi se par pur şi simplu neverosimile: parcă am în faţa ochilor nu natura, ci o scenă de teatru, un decor de operă pastorală; nu se poate imagina o poziţie mai privilegiată: numai dealuri, pomi, iarbă, flori! Cînd, ca o încununare a priveliştii, ca un dar al darurilor, se întîmplă ca şi cerul să fie complet senin, nu fac decît să privesc, cu sentimentul că nu mai am nevoie de nimic. Căsuţa, zugrăvită întotdeauna în albastru deschis, era, la început, alcătuită, meritându-ţi numele diminutivat, numai din două încăperi: camera de oaspeţi şi bucătăria, în care gazdele noastre dormeau şi din care se ieşea, pe vremuri, direct afară; apoi a apărut „tîrnaţul”, ca o căsuţă a intrării în casă, ca un spaţiu de protecţie suplimentar, pentru ca mai tîrziu proprietarii să mai construiască o odaie de oaspeţi, cu intrare separată, prevăzută şi ea cu un „tîrnaţ”; în anii din urmă cele două „târnaţe” au fost închise cu geamuri, iar scările de lemn, de cîteva trepte, au fost înlocuite cu scări de beton. Eu continui însă să-mi amintesc de vechiul, primul „tîrnaţ”: era o zi ploioasă şi friguroasă (cînd plouă, acolo se face frig ca toamna), şedeam pe un scăunel lîngă plita în care focul ardea şi citeam Casa de lut de Pearl Buck; uneori îmi ridicam privirea din carte pentru a constata încă o dată, mereu uimit, cît de jos putuseră să se lase norii şi ceaţa şi cum dispăruse, ca înghiţit de ele, vîrful dealului împădurit, cu înfăţişare austeră de munte, din faţa mea… Camerele răcoroase, cu podele de scînduri late, solide, cu plase de sîrmă la fereşti, cu pereţii acoperiţi nu numai de covoare, străchini şi icoane, ci şi cu multe, foarte multe fotografii (de altfel şi cele cîteva icoane sunt tot fotografii). Unele îi arătau pe lelea Saveta şli pe badea Emil tineri sau copii, altele – pe nişte nepoate pe care le cunoşteam; cele mai multe înfăţişau însă rude sau cunoştinţe de-ale lor pentru mine neidentificabile, în al căror labirint de relaţii nu m-aş fi putut descurca oricîte explicaţii aş fi cerut sau mi s-ar fi dat; renunţasem aşadar să-mi descos gazdele în legătură cu ele, mai ales că printre fotografii se afla şi una cu un mort, aşezat frumos în sicriu, cu oamenii cei mai apropiaţi în jurul lui şi cu ideea fotografierii în capul unuia dintre ei, sau poate că sinistra idee o avusese sinistrul cadavru? Nişte străini, pe care îi revedeam însă în fiecare vară şi cu care, treptat, m-am obişnuit, care mi s-au vîrît în suflet, cu toţii, în bloc, ca o familie unitară. Pe un panou al inimii mele există toate fotografiile lor.

______________________

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)