În curtea școlii se juca, firește, și fotbal. Nu mai țin minte dacă în acea zi se desfășura un meci „adevărat” (echipele purtau – fără urmă de autoironie – nume de tipul „Trăsnetul”, „Fulgerul”) sau doar făceam exerciții de tras la poartă, executam penaltiuri.
Când mi-a venit rândul, am prins un „păianjen” impecabil (fără plasă, desigur, poarta avea totuși bare verticale). S-au auzit exclamații de uimire, apoi – mult mai repede decât aș fi dorit-o – murmure sceptice, vecine cu indignarea. Cum nu mă remarcasem prin nimic până atunci pe terenul de fotbal, execuția mea „de zile mari” a părut suspectă. Am fost acuzat că nimerisem „păianjenul” cu totul și cu totul întâmplător. Ceea ce era purul adevăr.
Demascarea m-a întărâtat, m-am trezit negând, protestând, dar zbaterea mea nu mai folosea evident la nimic; nu exista decât o singură cale „logică” pentru a dovedi că nu mint: să mai trag o dată la poartă.
Când, în sfârșit, am făcut-o, rezultatul a fost, firește, lamentabil. Au răsunat exclamații și scurte comentarii satisfăcute, de răutate disprețuitoare, deja în descreștere. Impostura mea involuntară fusese prompt pedepsită. Gloria de fotbalist n-a durat în cazul meu decât o clipă.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)