Cu cîtă nerăbdare așteptam după-amiezele de sîmbătă: ele reprezentau pentru mine fragmentul de timp providențial, strălucind ca o bucată masivă de aur în zidul cenușiu, apăsător al săptămînii; dintre toate unitățile componente, mai mari sau mai mici, părți de zi, ore, clipe, ce formează intervalul în care, potrivit Bibliei, Dumnezeu a făcut lumea, săptămîna de muncă divină, le preferam pe cele ce alcătuiau o după-amiază de sîmbătă – apogeul creației, în materie de durată; căci dacă Domnul s-a odihnit duminica, cît de gustoasă trebuie să-i fi părut această odihnă în după-amiaza de sîmbătă, „zi scurtă”, desigur, și pentru El… Oricum, pentru mine, după-amiaza de sîmbătă era o sărbătoare (adevărată sărbătoare!), o mică vacanță; pregătirea lecțiilor, sculatul de dimineață, mersul la școală, emoțiile orelor de clasă rămîneau în urmă; iar în față se afla zîmbitoarea duminică. Așa cum în spațiu există sau se creează anume locuri ce pot servi omului drept refugiu, asemenea „locuri” există (și se creează – prin contribuția noastră) și în timp. După-amiaza de sîmbătă constituia un atare „loc” (primit în dar și totodată „amenajat” de mine), o vale odihnitoare, adăpostită de vecinătatea prietenoasă, liniștitoare a duminicii ce se înălța înaintea mea ca un munte robust astupînd într-un chip fericit perspectiva amenințătoare a unui nou început de săptămînă. Farmecul ocrotitoarelor și ocrotitelor după-amiezi de sîmbătă se datora astfel mult poziției lor privilegiate: în umbra, la poalele masivului duminical, lipite el ca de un zid de apărare. Dumnezeu mă apăra, firește, de luni, cea mai temută zi a săptămînii. Ca orice munte, „muntele” duminicii – cheia întregii mele strategii afective – avea însă tot doi versanți: versantul luminos, liniștitor al dimineții (scutul după-amiezii de sîmbătă) și versantul, foarte abrupt, cutreierat deja de spaime al după-amiezii și serii. Ajuns pe ultimul, mă rostogoleam inexorabil spre prăpastia săptămînii următoare. Duminică seara era aproape ca luni: mă simțeam deprimat, înfricoșat, trecusem „muntele”, lăsasem în urmă zidul de apărare: eram din nou expus, periclitat…
Sîmbătă după-amiază, sîmbătă seara, cînd prețioasa rezervă de ore și clipe a duminicii încă nici nu fusese atinsă, era însă nespus de bine: dublîndu-le pe cele în spațiu, îmi regăseam refugiul în timp, intervalul de securitate deplină, ungherul paradiziac al săptămînii. Frumoasele sîmbete ale copilăriei… Uneori, pentru a ne bucura deplin de ele, mergeam și la cinema, plăcerea noastră supremă, împreună cu sora mea Jeni; mă văd, o văd, unul lîngă altul, grăbiți, înfrigurați, fericiți, străbătînd în mare viteză, cu un aer foarte convins, strada ca o linie dreaptă pe care se ajungea în cîteva minute la cinematograful „Maxim Gorki”, unde rula un film pare-se palpitant. Noi palpitam însă oricum, încă înainte de a-l vedea, din cauza belșugului de emoții cu care ne răsplătea, la sfîrșit de săptămînă, miraculoasa după-amiază de sîmbătă.
(sursa foto: monitoruldecluj.ro)