Valeriu Cristea Cînd speranțele noastre, timide și fierbinți, disperat-rugătoare la început, din ce în ce mai îndrăznețe pe măsura scurgerii timpului, s-au adeverit, cînd a devenit evident – trecuseră vreo 20 de minute din oră – că profesorul nu avea să mai vină, uriașa bucurie colectivă (una din acele bucurii trecute, micșorate, chircite de vreme, pe care astăzi nu le mai poți realiza la dimensiunea și în sensul lor de atunci fără un efort de înțelegere, așa cum nu mai poți citi literele c ți se par acum prea mici fără a-ți forța ochii) a explodat o hărmălaie de nedescris. Entuziasmul contaminase întreaga clasă, fără excepție: pînă și elevii de obicei cuminți, printre care mă număram, își dădeau obolul participînd, după puteri, la acea neprevăzută și cu atît mai gustată sărbătoare a indisciplinei școlare în care se transformă orice oră, cînd se constată că – din cine știe ce motive, toate binecuvîntate însă – „profesorul nu mai vine”. Încît pînă la urmă inevitabilul s-a produs – vacarmul făcut de noi deranja, firește, și un elev din clasele mari sau un pedagog fusese trimis să vadă „ce se întîmplă”. Apariția lui (în locul profesorului care – era acum o certitudine – nu avea să mai vină) ne-a incitat și mai tare, sporindu-ne veselia obraznică și hotărîrea de a tulbura în continuare liniștea orelor (celelalte ore „se țineau”, erau în plină desfășurare, n-aveau parte toți de sărbătoarea noastră). Astfel sfidat, solul direcțiunii (deși scos din sărite, sau poate tocmai din această cauză) a găsit singura soluție posibilă în acel moment, pentru a ne potoli: și-a ales rapid o victimă și a pedepsit-o prompt și exemplar, arzîndu-i o strașnică pereche de palme. Din întîmplare, victima s-a nimerit să fiu chiar eu. Mult timp după aceea m-am simțit profund nedreptățit: de ce tocmai eu, mă întrebam, care nu făcusem decît să mă iau după alții, care mă lăsasem (era ușor de observat) doar „antrenat” și care oricum, chiar făcînd ceea ce făceam, nu mă puteam nici pe departe compara cu „soliștii” gălăgioasei impertinențe din jur… Mult mai tîrziu am înțeles că meritam acele palme și că ele nu-mi fuseseră aplicate întîmplător: pentru că tocmai discrepanța dintre înfățișarea mea de elev cuminte (vizibilă de la o poștă) și masca de obrăznicie oportunistă pe care o purtam în acea clipă cedînd spiritului gregar i-a atras atenția pacificatorului nostru și l-a înfuriat: în chip logic, s-a dus de aceea fără nici o ezitare drept spre cel de care se simțise cel mai trădat, ca să-l pedepsească, deloc întîmplător, tocmai pe el. Poartă-te cum ți-e felul, fii tu însuți, nu-ți constrînge și schimonosi firea adevărată: aceasta ar fi „morala” pe care am desprins-o cu vremea din „execuția” ce mi-a stricat cîndva sărbătoarea unei lecții ce n-a mai avut loc. O sancțiune, aș spune azi, meritată, meritată mai ales în mod anticipat pentru toate împrejurările – și au fost nu puține – în care n-am știut să mă falsific, în care nu am vrut să mă port ca alții, să-mi ies din făgaș, să joc un rol cu totul străin mie.
