Valeriu Cristea 
Strada Aviatorilor nr. 6, o stradă liniștită, destul de departe de centru dintr-un cartier de vile, gard și portiță de lemn, curte în pantă; la o bună distanță de stradă, clădirea cu etaj, imobilul; o scară exterioară de piatră, de vreo zece trepte (în dreptul căreia se afla o mică îngrăditură de scînduri servind drept magazie, unde uneori, serviabil și sportiv, crăpam la repezeală cîțiva butuci și unde, într-o primăvară timpurie, am observat și am examinat pe viu pentru prima – și ultima? – oară cîțiva muguri cleioși, umflați, gata să se despice parcă: de scînduri se agățaseră ramurile subțiri ale unei vegetații oarecare) mă conducea la locuința lor, situată la mezanin, deasupra unui demisol și formată din două camere, un antreu-bucătărie și un dormito-sufragerie; mobilă puțină și simplă în prima încăpere, mobilă veche și cu pretenții, deteriorată, în a doua; obiectul cel mai de preț era, desigur, pianina, la care domnul Mureșan cînta uneori în semn de atenție față de mine (îmi amintesc de niște superbe acorduri din Bellini);de obicei îl găseam citind, adîncit într-un fotoliu căptușit cu perne de casă, de diferite culori, înviorătoare în peisajul odăii (îl reluase la un moment dat cu mare plăcere pe Turgheniev, care tocmai apărea în acei ani la noi într-o traducere ireproșabilă, demnă de toată încrederea, într-o ediție elegantă, frumoasă); era un om instruit, educat, delicat, de o rară noblețe sufletească. Doamna Mureșan, nemțoaică, austriacă din Triest căsătorită cu un român și trăind de zeci de ani în România, îmi dădea lecții de germană (era, sau fusese, colegă cu mama, în orice caz, o cunoștință a mamei); cu ea am citit și am tradus Regele ielelor de Goethe, Lorelay și proză de Heine. Drept manual, îmi servea o carte elementară de geografie și istorie tipărită cu litere gotice și care prezenta pe rînd țările Europei: Osterreich, Russland etc. (Cartea o găsisem în acea magazie ciudată, îngustă și înaltă, de care am vorbit cînd am evocat locuința de pe Matei Corvin nr. 2.) Odată, întâlnind în textul pe care-l parcurgeam împreună zicătoarea „Heute roth, morgen todt” („Azi, tânăr, mâine, mort”, n.red.) i-au dat lacrimile. Domnul Mureșan era bolnav, suferea mai bine zis de o mai veche boală neprecizată (amețeli, dureri de ceafă). Uneori se interna și-mi aduc aminte că odată l-am vizitat la spital. Nimerise în salon cu un fruntaș în producție, cu un erou al muncii vestit pe atunci în oraș, un stahanovist de-al nostru care – după cum mi-a șoptit doamna Mureșan – cîștiga foarte mult. Cu toată faima și cu toți banii lui, omul acela, bolnav și el acum, mi s-a părut trist.
La această adresă și la acești oameni, domnul și doamna Mureșan, am venit de nenumărate ori în copilăria și adolescența mea. Germana n-am învățat-o ca lumea și totuși, amândurora, le datorez enorm. (După plecarea noastră din Cluj, nu i-am mai văzut și nu le-am mai scris niciodată. De ce nu am făcut ceea ce trebuia să fac, ceea ce era elementar să fac, de ce ne rupem cu atîta ușurință, cu atîta inconștiență chiar, și de ființele cele mai dragi, mai necesare – de neînlocuit? Oare considerăm că aceste legături, întrerupte din nesocotință, se vor reface cîndva, nu sunt întrerupte definitiv? Oare considerăm că suntem deja prea uniți, prea împreună pentru ca separarea noastră să fie serioasă, reală? Că oricum într-o zi ne vom aduna, nu pe familii de sînge, ci pe familii sufletești, mai fericite?)
