Exist

Stau la o masă așezată la fereastră și îmi fac de lucru cu piesele unui joc de șah. (Nu mai sînt în orașul B., ci într-un sat, situat nu departe de B. și numit Caracurt, unde între timp părinții mei se mutaseră; am acum 4-5 ani.) Se înserează. În camera în care nu se mai află nimeni – cameră mare, cu puțină mobilă, aproape goală (ne mutaserăm de curînd probabil), cu un perete despărțitor, de scînduri, ce se oprea cam la o jumătate de metru de plafon – e încă lumină.

Mai e lumină mai ales în mica zonă de graniță în care mă găsesc, zonă intermediară, de contact și de delimitare între două spații: închis și deschis. În mod paradoxal, primejdia mă paște dinăuntru, vine, urmează să vină – odată cu seara – din spatele meu, din vasta încăpere pustie în care pătrund umbrele nopții. Deocamdată însă mai există un echilibru – pe acest echilibru fragil stă toată starea mea de atunci – între lumină și întuneric, între sentimentul de securitate pe care îl încerc de cîte ori – și o fac din ce în ce mai des – îmi ridic privirea de la edificiul pe care îl construiesc din piesele de lemn lăcuit ce îmi transmit o impresie inefabilă și din cartoanele jocului de loto, ca să mă uit pe geam și ca să văd lumina încă de zi plină de afară (sentiment întărit de prezența în curte a părinților: chiar dacă nu-i zăresc, știu sigur că sînt acolo) și sentimentul de certă neliniște simțit ca o apăsare în spate, în spatele ca un zid de apărare împotriva înserării amenințătoare din cameră.

Sînt în același timp înăuntru și afară, expus și ocrotit (pentru orice eventualitate zidesc pe masa pe care mă joc un alt refugiu), este foarte plăcut și mi-e puțin frică; o voluptate de mai multe feluri (la care contribuie și jocul, și intimitatea, și fiorul primejdiei, și certitudinea că sînt la adăpost) fuzionează într-o stare unică, pentru mine de neprețuit (la care am revenit nu o dată ca la un secret al meu, ca la o comoară ascunsă, ce-mi aparține și despre care știu numai eu) cu gravitatea sugerată de înserare și de situația de periclitare în care ea mă pune: simt într-un mod foarte intens că exist.

(Scriu, încerc să evoc acea atmosferă și acea stare, dar ceea ce scriu se separă de ele constituind altceva, un simplu text sau o altă realitate. Sînt dezamăgit, dar parcă și mă bucur, deoarece îmi dau seama că nereușind să le transcriu – orice tentativă de transcriere e un atentat – amintirile „scapă”, îmi rămîn intacte, exact ca înainte).

–-

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Imagine cover: The Courtyard of a House in Delft, Pieter de HOOCH, expus la National Gallery

(sursa foto: wga.hu)