Valeriu Cristea 
La Corabia locuiam într-o casă semițărănească, cu podea de pămînt (reîmprospătată periodic, „lipită” cu un amestec foarte sănătos de lut, paie și bălegar de cal), dar mare, încăpătoare, cu multe odăi (din care noi ocupam doar una) ce dădeau nu direct în curte (o curte largă, fără pomi, cu un șanț nu prea adînc, săpat în zig-zag în chip de adăpost antiaerian), ci mai întîi într-un coridor cu geamlîc.
În acest coridor gazdele noastre atîrnaseră cîndva pe perete (eu l-am găsit acolo parcă de cînd lumea), în chip spontan, din patriotism nu numai național ci și regional, local, ca pe un tablou de familie, portretul lui Mihai Viteazul, marele domnitor prea bine cunoscut mie, școlar cu clasa întîi neterminată, dar cu multe cunoștințe de istorie, materia mea preferată. La 7-8 ani aveam capul plin de voievozi, citisem o seamă de legende, povestiri și cărți de popularizare sau pentru copii, memorasem cu ușurință nume (referitoare mai ales la locuri de bătălii) și date. Astăzi încă, chiar sculat brusc din somn, pot spune „ca pe apă” între ce ani a domnit cutare sau cutare domnitor, cu cine și unde a luptat. O parte din suma cunoștințelor mele de istorie din momentul de față datează de pe atunci.
Văzusem Dunărea la Galați, însă de-abia la Corabia, port dunărean și el, după cum arată chiar numele, dar de importanță incomparabil mai mică (orășelul exista deja pe vremea lui Mihai Viteazul), marele fluviu m-a impresionat cu adevărat, m-a făcut să-l simt, cu toate simțurile, să-i percep enorma masă lichidă, adîncimea temută, culoarea, mirosul, răcoarea, atrăgîndu-mă și înfiorîndu-mă de spaimă în același timp.
Sentimentul Dunării – în care, vara, am și intrat o dată, scăldîndu-mă cu precauție lîngă mal, în vreme ce alți băieți, e drept cu mult mai mari decît mine, de 14-16 ani, cu care venisem, executau plonjoane spectaculoase și înotau, temerar, pînă aproape de mijlocul fluviului -, sentimentul apei mari aici l-am avut pentru prima oară, în Corabia dunăreană.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”.
La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
