Doi oameni din viața mea

Lelea Saveta și badea Emil fac de mult parte din viața mea, din cercul „celor mai apropiați oameni”. Mă știu de cînd eram un copil de opt ani, m-au văzut crescînd, adolescent, tînăr, adult, mă văd, astăzi, îmbătrînind. Pentru mine însă ei au rămas la fel. Inteligent, muncitor, bun, cinstit, vorbind puțin dar cu miez și haz, de o decență desăvîrșită în tot ceea ce spune și face – prin calitățile sale el justifică toate elogiile ce s-au adus vreodată țăranului român –, badea Emil e un om potrivit de statură, nici scund nici înalt, slab dar foarte vînjos, fără pic de rușinoasă grăsime pe el (decent deci și prin aspectul corpului său), numai piele, oase și mușchi, care merge și acum, la 75 de ani trecuți, ca în tinerețe, încît dacă te informează că pînă la locul de care întrebi nu e departe, tu, biet orășean slăbănog (cam „slăbuc”, se zice acolo despre un asemenea ins) trebuie să pricepi că te așteaptă un drum lung și greu. Ar fi putut ajunge, ca unchii sau verii lui, medic ori judecător, dar tatăl lui, deși bogat, nu l-a dat la învățătură. O figură legendară a copilăriei mele acest tată a lui badea Emil, pe care l-am văzut de mai multe ori și care a murit, nu de mult, nonagenar! Căzut prizonier în Rusia ca soldat în armata austro-ungară, s-a întors de acolo după cîțiva ani (anii revoluției!) convins că comunismul se va extinde, și-a împărțit (badea Emil însă n-a căpătat nimic) și și-a vîndut averea și a început să vorbească destul de mult ca să atragă atenția autorităților. Un chiabur „netipic”, raportat la personajele de chiaburi din literatura fioroasă a adolescenței mele. Cu badea Emil am fost în 1955 la Putredu, lîngă Ineu; am mers atunci (aveam 18 ani!) în 24 de ore, dus-întors, vreo 90 de kilometri, fără să pot închide o clipă ochii, de oboseală, la stîna unde, pentru cîteva ceasuri, ne-am culcat spate la spate, să ne odihnim. Pe la trei dimineața ne-am sculat și am plecat, drumul de întoarcere începîndu-mi-l cu escaladarea unui munte foarte pietros, numai stînci și bolovani, pe care l-am urcat pînă la răsăritul soarelui; apoi am început să coborîm într-o vale imensă și – cum la timpul urcușului nu prea avusesem chef de vorbă – să discutăm (despre bomba atomică, mi-amintesc, badea Emil cerîndu-mi lămuriri în legătură cu puterea noii arme, iar eu servindu-mă chiar de lărgimea spațiului în care ne aflam ca să-i dau o idee despre ea: „dacă ar cădea de exemplu în valea asta…”).

La ducere a avut loc episodul cu caii mai sus evocat, cînd, fără șa, frîu și experiență am călărit într-un galop impus cu maliție de tinerii noștri tovarăși de călătorie (cu care ne întîlnisem pe drum la un moment dat și de care ne-am despărțit după un timp, ei luînd-o în altă direcție). Badea Emil, care călărea în urma mea (îmi luasem avînt, nu glumă!), îmi tot striga să mă țin bine, sincer îngrijorat printre hohotele de rîs pe care nici el . Molipsitor de veselia celor ce puseseră la cale isprava, nu și le putea reține, de situația de neinvidiat în care mă aflam. Cred că a răsuflat ușurat cînd galopul a luat sfîrșit, fără ca eu, deși alunecasem de nenumărate ori dintr-o parte în alta, dîndu-le cele mai dulci speranțe „inamicilor” mei, să cad de pe calul a cărui coamă o apucasem – și o strînsesem tot timpul în mîini – cu îndîrjire. Dintre povestirile pe care mi le-a spus de-a lungul anilor badea Emil, mi-a plăcut mai ales „întîlnirea cu ursul” (întîlnire ce s-a petrecut – demult – într-o pădure de sub munte, într-un loc pe care mi l-a precizat și pe care a promis că o să mi-l arate): s-a trezit dintr-o dată în fața lui, la o distanță de numai cîțiva pași, și firește, a încremenit cum se găsea, cu toporul în mînă; fiara a rămas și ea nemișcată, uitîndu-se la om (și omul la ea), parcă nehotărîtă, și doar firele de păr ale blănii (marele amănunt, subliniind dramatica indecizie a namilei) se tot ridicau și lăsau la loc, terifiant; pînă la urmă ursul se vede că s-a hotărît să lase omul în pace, pentru că s-a întors și a plecat, dispărînd în tufișuri (de la badea Emil am aflat, cu adîncă mirare, că greoiul Moș Martin fige, și încă foarte repede, încît e în stare să-și urmărească și să-și înhațe prada).

Lelea Saveta e o artistă; țese covoare, dovedind un simț deosebit al culorilor, știe să cînte (avea în tinerețe o voce admirabilă) și să povestească. Deșteaptă, sociabilă, are o bună cunoaștere a oamenilor și chiar calități diplomaticești. Ar face față la orice discuție, cu oricine. O știu din 1945, de la prima noastră ședere la Sîngeorz cînd, deși nu locuiam la ea, venea să ne aducă lapte – un lapte proaspăt, curat, de la propria lor vacă. Lelea Saveta și badea Emil nu au avut copii.