Disperare

Părinții lipsesc de acasă, vor lipsi și la noapte, căci sînt plecați din sat (s-au dus probabil într-o vizită, sau cu treburi ori după cumpărături, poate chiar în orașul B.) și cu noi copiii a rămas o fată mai mare, de care (rușinoasele limite umane!) nu-mi mai amintesc decît foarte vag, deși în răstimpul acelei prime absențe fusese pentru mine personajul cel mai important din lume. Ce ne-am fi făcut și fără ea?

La început, și după aceea destulă vreme încă, rezist cu bine încercării, dar după ce ni se dă să mîncăm de prînz, la gîndul că părinții nu s-au întors și că vine seara, mi se face teamă, mă cuprinde disperarea. De fapt, noua mea stare se instalează chiar în timp ce mănînc (nu cumva ardei umpluți cu carne? Se pare că pofta are o bună ținere de minte…); mîncarea e bună, gustoasă, o înghit cu plăcere, totul pare, ca de obicei, în ordine, și tocmai această impresie de falsă normalitate mă face să simt dintr-o dată deosebirea, prăpastia dintre situația de acum și cea din zilele cu părinții acasă; aparențele liniștitoare se spulberă, înțeleg că, dimpotrivă, nu e ca de obicei și că lucrurile nu sînt în ordine; apar teama și disperarea. (Disperare e atunci cînd, în afara persoanei, obiectului sau împrejurării pe care ți-o provoacă, nimic nu te mai poate interesa sau potoli.)

Fata care era cu noi încerca să ne distreze, iar eu încercam să particip la efortul ei, zîmbeam chinuit, stors de puteri, simțind în permanență în tot acest timp lipită de trup cămașa rece a deznădejdii. (Aceeași fată, sau poate alta, oricum una ceva mai mare decît noi și care deci știa mai multe, ne arată într-o zi, fără să rîdă sau să se rușineze, cu aerul că ne deconspiră o importantă taină, un falus de cal. Îl privesc la rîndul meu cu seriozitate, fără să mă mir și, totodată, mirîndu-mă grozav, ca pe un lucru firesc, pe care îl găsesc, așa cum de altfel mă așteptam, la locul lui – și ca pe ceva de o colosală noutate.)

Cînd părinții s-au întors din călătoria lor, din aceea la care m-am referit mai sus, sau din alta (aici cred că amintirile mele se suprapun), tata ne-a povestit că au mers cu sania și că niște lupi s-au luat după ei; atunci, pentru că aceste fiare – după cum aflam chiar în clipa povestirii – se tem de foc, cineva, sau poate chiar el însuși, a fluturat o vreme în direcția haitei urmăritoare, în chip de văpaie, un brîu roșu, pînă cînd lupii nu s-au mai văzut.

–-

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: entrelineas.org)