Valeriu CristeaValeriu Cristea
16.11.2024

Dintr-un eu buimăcit

Zbor pur şi simplu pe una din străzile largi şi drepte ale Clujului postbelic, brusc azvîrlit în oceanul unei senzaţii nemaiîncercate, cu totul noi pentru mine; aerul îmi vîjîie la urechi şi parcă vrea să-mi smulgă capul deşi eu mă adîncesc cît pot în cutia ataşului în vreme ce motocicleta, condusă de un căpitan sovietic (unul din ofiţerii din cadrul aşa-numitei comisii interaliate de control cu care tata, diriginte la telefoane, întreţinea relaţii de serviciu şi chiar amicale, cu toate că nu se temea să discute cu ei şi în contradictoriu), goneşte, goneşte cum nu mi-aş fi putut închipui că ar putea s-o facă („deci aşa e”, îmi spun, îmi spune cineva, în treacăt) pe vastul bulevard. Totul e atît de extraordinar, de surprinzător, raportul dintre ştiut şi neştiut, dintre doar imaginat şi real se răstoarnă atît de mult în favoarea celor din urmă, încît ceea ce se întîmplă mi se pare că se întîmplă nu în realitate, ci într-un film, nu cu mine, ci cu altcineva. Simt din plin beţia vitezei şi totodată mă „văd”, împreună cu ofiţerul acela şi cu motocicleta lui, de parcă aş fi proiectat în văzduh din ataşul în care mă cuibărisem… Mă obiectivasem subit, tocmai pentru că eram năucit de inedita experienţă în curs de desfăşurare. (Aşa e regula: ne obiectivăm automat cînd subiectivitatea ne este prea încărcată, prea solicitată. Şocurile ne aruncă în afară, ne obligă să ne apărăm, să ne salvăm prin evadare. Uluiala excesivă naşte, paradoxal, o perspectivă clară, ne detașează de noi înşine, ne „rupe” de ceea ce ni se întâmplă. Actorul prea copleşit de impresii şi noutăţi devine propriul lui spectator. Dintr-un eu buimăcit, împovărat se desprinde întotdeauna un eu limpede, uşor, aerian, din optica senină, imperturbabilă a căruia contemplăm ce e de contemplat).

(sursa foto: pro-bike.ro)