Valeriu Cristea 
Pe vastul teritoriu al Școlii Normale existau și cîteva case de locuit. În una din ele trăia o familie cu un copil. Mama îi cunoștea, niște basarabeni sau ruși, învățători și ei; sau poate că lucrau în administrația școlii, dacă nu cumva erau chiar îngrijitori, oameni de serviciu. (Amintirea vie, nestinsă a întîmplării tragice e înconjurată de un inel de întuneric.)
Pe băiatul lor il chema Vova și avea numai cinci ani. Într-o zi – în ultima zi a lui Vova -, jucîndu-se el împreună cu alți copii în incinta Școlii Normale și ajungînd într-o încăpere de la subsol unde se aflau depozitate de cine știe cînd și în ce scop niște plăci mari de marmură, rezemate de perete, una din ele a alunecat și l-a lovit drept în tîmplă. Toți elevii Școlii de aplicație am fost să-l vedem: stătea pe masă, într-un sicriaș alb, într-o cameră strîmtă, plină de lume.
Acum chipul lui îmi apare neclar: trebuie mai mult să-l ghicesc. Parcă intrase într-un rol, și avea de gînd să se țină de el. Vova a fost primul mort pe care l-am văzut în viața mea. Cunoștința cu Moartea a fost o cunoștință indignată. Revolta se cuibărise deja în sufletele noastre. De ce a trebuit să moară Vova la o vîrstă atît de fragedă? Și de ce a trebuit să moară într-un mod atît de întîmplător încît totul părea să fi fost premeditat pînă la ultimul amănunt? Doar plăcile acelea de marmură stăteau acolo, nemișcate, de ani și ani! Într-un echilibru precar, așteptau, s-ar putea zice, cu perfidă răbdare, ceata zburdalnică de copii pentru a declanșa, nemiloase, cu repeziciunea unui cuțit de ghilotină, catastrofa.
Mai mic cu cîțiva ani decît noi, din acel moment Vova a rămas și mai mult în urmă, din ce în ce mai mult, îndepărtîndu-se, ca un frățior nefericit, pe care de abia l-ai cunoscut, dar la care totuși ții nespus și la care vei ține mereu, cît timp vei trăi. Mă gîndesc la el cu duioșie, vinovăție și recunoștință: curajos, el a fost primul dintre noi care s-a aruncat, decis, în apa neagră a morții. „Să învăț a muri” eu am început cu Vova.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
