Valeriu Cristea 
De Bobotează, pe malul Dunării, o mulțime de oameni (în care ne aflăm și noi, tata și cu mine) asistă la un spectacol pe jumătate religios, pe jumătate sportiv. Îmi amintesc numai de ultima lui jumătate (slujbele și preoții nu au rămas în memoria mea): departe, în apa rece cum trebuie să fie în ianuarie apa fluviului, un temerar înotător hibernal împinge spre mal o cruce mare de lemn.
Cînd, după un timp pe care nu l-am înregistrat (amintirea aceasta are două secvențe), crucea acostează și pilotul ei iese cu bine din apă, bravul performer, eroul acelei dimineți, trece chiar pe lîngă noi: e un tînăr de 17-18 ani, cu o caschetă pe cap și vînăt de frig, fricționîndu-se din mers și înconjurat de niște inși care-l conduc (astea le-am aflat pe urmă) într-o încăpere încălzită, unde i se va da de băut și unde va primi și suma pentru care se angajase să facă isprava.
Trebuie să fi fost un tînăr sărac, dar sănătos (examenul medical probabil era obligatoriu), un paria de la periferia orașului, pe care dorința de a cîștiga ceva bani și de a se putea lăuda în mahala l-a convins să execute acel plonjon evlavios în apa rece ca gheața.
(Povestind, apare o ironie pe care n-am mizat; amintirea mea e cît se poate de serioasă, înotătorul acela, ca și întreaga ambianță, m-au tulburat teribil; nu schimb însă nimic, pentru a-mi dovedi ce dificilă ce imposibilă e treaba de care m-am apucat.)
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
