Covorul fermecat al celor o mie și una de nopți

Sîngeorzul este așezat între dealuri, înconjurat din toate părțile de ele: e de ajuns să privești de jur împrejur, de jos sau de sus, pentru a te simți alt om, un om împăcat; la Sîngeorz mă întâlnesc cu verdele, culoarea mea preferată, verdele mă odihnește, mă purifică (am o relație bună cu verdele – ca să-l parafrazez pe Roland Barthes); iar aici totul e verde; la Sîngeorz-băi fac băi de verde, cele mai „sănătoase” pentru mine. Pe de altă parte, aici totul e deal-vale, ca o ilustrare de manual a reliefului blagian, care cînd te saltă, cînd te coboară, schimbîndu-ți neîncetat perspectivele și priveliștile, ca la cinematograf: spațiul mioritic se desprinde din filele cărții pentru a se întrupa în natura care a inspirat conceptul și pentru a ți se desfășura, pînă departe, înaintea ochilor, ca un covor ondulat – „covorul fermecat” al celor „o mie și una de nopți” ce formează basmul filozofiei blagiene. În Sîngeorz, sau de pe dealurile împrejmuitoare, unele din ele destul de înalte pentru ca, atunci cînd vremea e urâtă și plouă, vîrfurile lor să fie acoperite de ceață și nori, frumusețea lumii izbucnește din nou, în toată plinătatea ei triumfătoare, ca o flacără mare, ce arde orice împotrivire. Platon însuși nu mai pare aici convingător – „Frumusețea lumii simțurilor – spune Erwin Rhode –, percepută de simțul cel mai nobil, de văz, slujește într-adevăr să-i readucă sufletului în amintire frumosul în sine, vizibil în această lume într-o copie deformată…” Copie deformată? Contemplând dumnezeieștile plaiuri năsăudene, ideea apare absurdă.

În imagine: „Covorul fermecat” de Victor Vasnețov (sursa foto: petroart.ru)