Comprese cu muștar

Dintre toate torturile fizice rezervate unui copil în prima sa copilărie (și sînt destule), cel mai tare mă temeam de compresele cu muștar ce mi se aplicau fără milă (de frica bolii de care suferisem la Arad, pe cînd aveam doar trei ani) pe piept și pe spate de cîte ori răceam; și, spre nenorocirea mea, răceam, pe atunci, des.

Se folosea o hîrtie specială, pergamentoasă și aspră care, după ce era unsă din belșug cu muștar, se aplica direct pe piele – o foaie pe piept, alta pe spate – pentru ca în ultima fază a operației tot bustul să-mi fie înfășurat cu un prosop sau cu o bucată oarecare de pînză. Trebuia să dorm și să rămîn astfel înfășurat pînă a doua zi dimineața. Muștarul, firește, ardea, dar nu în asta consta tortura. Insuportabile erau foile acelea pergamentoase care foșneau la fiecare mișcare și pe care le simțeam oripilat cu fiecare centimetru de epidermă, platoșele acelea chinuitoare, de hîrtie zgrunțuroasă, atît de străine corpului meu, cu care fusesem îmbrăcat și cu care eram obligat să-mi petrec noaptea.

Întotdeauna am suferit de o hipersensibilitate a pielii și nici acum nu pot suporta un pulover de lînă peste o cămașă subțire, sau o cămașă din pînză aspră sau doar excesiv scrobită. O intoleranță avînd poate o sorginte psihică, urmare a unei introvertiri caracteristice, a unei înclinații native spre introspecție: fiecare țipăt al epidermei rănite este ascultat și cultivat cu mare grijă de o conștiință prea receptivă față de senzațiile neplăcute pe care o atît de exagerată atenție le încurajează și le determină să se răsfețe și să țipe, în consecință, și mai tare.

În adolescența plină de orgolii, cînd am devenit dintr-o dată foarte curios să știu cum aș suporta privațiunile, închisoarea, cum aș rezista la cutare sau cutare tortură ori cum m-aș comporta în fața plutonului de execuție, eram nevoit să recunosc, profund indispus, că „problemele” ar începe chiar de la uniforma de deținut, nu prea moale, desigur, nu numai la figurat, dar și – pentru piele – la propriu. Poate că la unele torturi aș rezista, îmi spuneam oarecum luminat de speranță, dar cum m-aș descurca, oare, cu ceea ce este cel mai aproape de piele: cămașa, cămașa din pînză grosolană?…

Călcîiul meu vulnerabil era, este întreaga epidermă.

–

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: lataifas.ro)