Departe, în fundul curţii pietruite, se afla vechea pivniţă (unde ni se repartizase şi nouă o despărţitură), cu treptele scării surpate, umedă şi întunecoasă (n-avea instalaţie electrică), imensă, un fel de catacombă în care rareori mă aventuram. Şi totuşi, tocmai în preajma ei, lîngă gura, de grotă profundă a intrării am hotărît, cîţiva băieţi, să ne adunăm seară de seară: aici, şi nu în altă parte, deoarece un loc aşa ferit era ideal pentru repetiţiile noastre secrete; ne înţeleseserăm – pînă la Crăciun mai era puţin – să mergem cu steaua, cu steaua pe care o confecţionasem deja, dintr-o sită scoasă la pensie, un băţ şi hîrtie colorată şi pe care o aduceam cu noi la repetiţii; ne strîngeam într-un mic cerc şi cîntam, cu vocile noastre nesigure, pe care frigul le făcea şi mai tremurătoare, nu prea tare, ca să nu atragem atenţia, acolo, în beznă, lîngă uşa pivniţei aceleia înspăimîntătoare pe care colindul nostru aproape şoptit, clandestin, parcă o lumina şi transfigura, exorcizîndu-i spaimele, izgonind demonii fricii, ascunşi de atîta vreme în ea. De mersul propriu-zis cu steaua, nu-mi mai amintesc; cel puţin în acel an, mai fascinante s-au dovedit repetiţiile, adevăratele sărbători consumîndu-se înaintea sărbătorii mult aşteptate.
Valeriu Cristea 28.12.2024
Colindul nostru aproape şoptit
