Cîțiva vecini

Ca pe orice copil sensibil, noaptea mă angoasa, alungîndu-mi somnul; acum însă aveam, îmi inventasem o armă împotriva teroarei nocturne: de cîte ori ridicam capul de pe pernă o găseam acolo, proiectată pe perete, la locul ei, strălucitoare, liniştitoare: baioneta aceea de lumină (baioneta unei sentinele invizibile) m-a păzit şi m-a ocrotit nu o dată în timpul nopţilor de insomnie ale copilăriei. Fereastra primei încăperi, „holul”, ca şi fereastra bucătăriei de altfel dădeau în ultima porţiune de balcon, un segment numai de cîţiva metri, direcţionat în unghi de 90 de grade faţă de linia principală, şi care se termina subit în golul unei foste case, lipită pur şi simplu de peretele exterior al bucătăriei noastre pînă ce a fost distrusă de o bombă; suflul exploziei o betegise rău de tot pe sora doamnei Puşcaş, proprietăreasa, sau fosta proprietăreasă, cu care relaţiile noastre erau cînd bune, cînd rele; victima suflului bombei era, cînd am cunoscut-o eu, o femeie infirmă, trăgea un picior, avea dificultăţi de vorbire şi poate şi de înţelegere, deşi continua să muncească, să robotească, atît cît o ajutau puterile şi mintea; mă întîlnesc uneori cu ea pe scară, avea şi urme de arsuri pe piele; constat acum, cînd scriu despre ea, că am uitat-o, deşi n-ar fi trebuit s-o uit; doar evocarea bombei care a căzut relativ aproape de mine în spaţiu şi timp mi-a readus-o dintr-o dată în amintire pe acea biată femeie, căreia numai o bombă îi mai lipsea! Sunt vinovat faţă de ea; dacă o s-o mai văd, o să-i cer neapărat iertare (trebuie să fi murit de vreo 30 de ani). O altă soră a doamnei Puşcaş, o femeie bună la suflet şi veselă, locuia, împreună cu fiul (domnul Zahoranski) şi nora (Jeni), într-un alt apartament, la a doua uşă de noi (circa 50 şi ceva de metri distanţă); domnul Sahoranski, un bărbat plăcut la înfăţişare, distins, cald şi totodată sobru (cu care, mai tîrziu, cînd mai crescusem, într-o noapte de toamnă, am făcut de gardă la nu mai ştiu ce sediu şi pe caraulele plimbîndu-ne pe străzi şi discutînd, îmi amintesc, fără iluzii despre filmul Mitrea Cocor, ce tocmai rula în oraş, şi pe care, şi mai tîrziu – ne mutasem deja în Bucureşti – l-am revăzut pentru ultima oară, la un meci de fotbal în nocturnă, pe stadionul „Republicii”: primul impuls – mă şi ridicasem în picioare – a fost să-l strig, dar cum venise foarte multă lume în acea seară ca să vadă o bună formaţie maghiară în care mai evolua un component al marii echipe a Ungariei din anii ’50 şi cum – cînd l-am zărit în timpul pauzei, el se afla – coborînd treptele unei scări înţesate de spectatori – destul de departe de mine a trebuit pînă la urmă să renunţ; poate că a intervenit şi ruşinea de a-l striga faţă de atîţia oameni şi mai ales ceea ce simţim de obicei – tot un fel de ruşine, de stinghereală – cînd ne reîntîlnim după un număr de ani cu vechi cunoştinţe), domnul Zahoranski şi soţia lui, o femeie frumoasă şi foarte slabă, erau modelele noastre) sora mea, căreia îi spuneam tot Jeni, chiar se împrietenise cu doamna Zahoranski, nu cu mult mai mare decît ea); de domnul Puşcaş în schimb, im bărbat în vîrstă, taciturn, posomorît, îmbrăcat „ungureşte”, în negru, şi purtînd cizme, cu obrajii de un roşu cărămiziu, ne cam temeam, deşi nu era un om rău şi ţin minte că o dată m-a luat cu el la un film (de la care am rămas doar cu imaginea sălii arhipline, excitate). – va urma –