Ciocolată și cărbuni

În aprilie 1944, mama și noi, copiii, părăseam Galațiul devenit nesigur, de care frontul se apropiase amenințător, plecînd „în refugiu”, departe, tocmai în sudul Olteniei, la Corabia, unde se afla deja o soră a mamei (o altă soră a ei călătorea cu noi). Lucrînd la Telefoane, tata a rămas la Galați, mobilizat pe loc. Îmi amintesc de fața lui din dimineața despărțirii: acoperită de masca albă a săpunului de ras (se bărbierea într-un colț al camerei, la o oglindă mică agățată de perete) ce îi întuneca și intensifica prin contrast culoarea ochilor; era crispată, gravă, ușor îngrijorată, dar nu speriată, exprimînd acea energie conjuncturală proprie, în momentele deosebite ale vieții, oamenilor ce nu sînt de obicei foarte energici.

Drumul a fost neînchipuit de greu și a durat vreo două săptămîni. Ne-am început călătoria cu o camionetă de la care am drept principală amintire două fascinante fascicole de lumină albastră (emise de farurile, la căderea întunericului, camuflate, acoperite cu un fel de capișoane), am trecut prin Focșani și prin București, unde am dormit o noapte la Palatul Telefoanelor, undeva la etajele de sus, impresionat și măgulit de edificiul ce mă adăpostea, și de unde am plecat mai departe cu trenul, în dimineața fatidicei zile de aprilie, întîlnindu-ne lîngă Ploiești cu avioanele americane ce veneau să bombardeze din nou Capitala.

Tocmai mă cufundasem, mulțumit, în lectura unui basm palpitant asistîndu-l, pe jumătate identificat cu el, pe un Făt-Frumos aflat într-o deosebită formă războinică și sportivă (rupt, cu acea revoltătoare capacitate a copiilor de a se izola într-o lume a lor, de toată tensiunea călătoriei ce se simțea aproape fizic în aer și pe care o constatam și eu, dar din afară, ca pe un lucru ce nu mă privea), cînd trenul s-a oprit undeva în plin cîmp și lumea din vagonul comun, fără compartimente, a început, cuprinsă de panică, să se agite îngrozitor, înghesuindu-se la uși.

Cel mai grăbit în acea împrejurare s-a dovedit a fi, nu spre cinstea lui, un militar ce a avut ideea să sară pe fereastră. Opusul acelui bărbat nedemn, prompt apostrofat de altfel pentru gestul lui de femeile din jur, era mama. Sînt profund convins că în acea clipă și în acea împrejurare ea a fost omul cel mai curajos. M-am întrebat mai tîrziu, nu o dată, cum de a avut atunci cutezanța să pornească, singură cu doi copii mici și cu o soră, femeie frumoasă, încă tînără dar nu cu mult mai curajoasă decît noi, la un asemenea drum, un drum pe care, ca să ne pună pe noi la adăpost, și l-a asumat în mod – nu exagerez deloc – eroic.

În cele din urmă, toată lumea din vagoane a reușit să coboare, risipindu-se și culcîndu-se la pămînt pe întreaga suprafață a acelui cîmp urît, mărăcinos, în vreme ce deasupra noastră mii de avioane argintii zburau la mare înălțime îndreptîndu-se spre București, unde chiar în acea zi (așa îmi amintesc eu; refuz să verific faptul) avea să fie bombardată Gara de Nord, din care abia plecaserăm. Ne-am continuat drumul în condiții și mai grele, mergînd zi și noapte (de fapt aproape tot timpul staționînd) într-un vagon deschis, cu cărbuni, în care ne-a găsit Paștele. Mama se aprovizionase nu numai cu alimente, îmbrăcăminte, cărți și reviste (ca să avem ce citi, să nu ne plictisim); nu uitase să ia, în secret, și doi iepurași de ciocolată, pe care ni i-a oferit în noaptea de Înviere și pe care, firește, i-am ronțăit pe loc. Ciocolată și cărbuni!

Alții o pățiseră însă și mai rău, după cum am avut prilejul să constatăm, trecînd în acele zile pe lîngă vagoane lovite de bombe, cu lemnăria arsă, reduse la scheletul lor metalic de care, ici-colo, fluturau resturi de îmbrăcăminte ce mi-au ațîțat imediat imaginația, îmboldindu-mă să caut cu o privire îngrozită și avidă, în conformitate cu logica terifiantului, inevitabilele – într-o asemenea sinistră priveliște – cadavre; de văzut nu am izbutit să văd însă decît cadavrul unui purcel carbonizat de viu. Atenuat, impactul cu moartea catastrofică ținea parcă seama, în cazul meu, de vîrstă.

Doar ultima etapă a călătoriei a fost mai norocoasă. La Piatra Olt (oraș de lumină pe harta mea sufletească) am reușit să găsim locuri într-un automotor, care mergea chiar la Corabia. Ce fericire, ce vis împlinit pentru un copil să călătorească, în sfîrșit, cu automotorul (cuvînt ce a fost și a rămas magic pentru mine, numele paradisului feroviar). O răsplată, s-ar fi putut spune, după cîte îndurasem! Zdrobit de oboseală și emoții (acum plăcute), am adormit simțind cu întreaga-mi ființă (care se scălda pur și simplu în această impresie) că în jur atmosfera s-a destins, s-a luminat, cu sentimentul liniștitor că sîntem aproape de destinație, că necazurile au rămas în urmă, că totul s-a terminat cu bine și că totul e – din nou – bine. (Mai tîrziu, prin 1949-1950, cînd începusem să simt că am deja amintiri, acest drum anevoios și chiar primejdios, de la Galați la Corabia, a constituit prilejul unei prime si desigur naive încercări literare. Am debutat deci în literatură abordînd o temă majoră: a războiului, a copilăriei nefericite.)

—

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: pinterest.com)