Valeriu Cristea 
De la filmele văzute între anii 1945-1948 mi-a rămas o colecție de secvențe disparate; nu știu de unde sînt desprinse cele mai multe dintre ele și nici ce valoare estetică au (sau mai bine zis știu că, în majoritatea lor, nu au așa ceva), aceste „amintiri cinematografice fac parte însă din amintirile mele în general; de aici însemnătatea lor (pentru mine).
Undeva, pe front, în timpul primului război mondial un combatant al armatei franceze nimerește în nu mai țin minte ce împrejurări într-un șanț adînc plin de noroi sau într-un ochi de mlaștină din care nu mai poate ieși (deși la început lucrul pare posibil). De jur împrejur pustietate deplină; deși sîntem în plină zi, ca un făcut, nu e nimeni să-l ajute; victima – un ofițer mi se pare acum – încearcă tot ce se putea încerca în situația în care se află, apoi se resemnează lăsându-se în voia perfidei mase de nămol ce-l soarbe încetul cu încetul sub privirile uluite ale spectatorilor;
un templu plin de credincioși arabi, îmbrăcați toți în alb, cufundați în rugăciune, sînt atît de concentrați în evlavia lor încît eroul european al filmului (cu ceva iz rasial, colonialist) reușește nu numai să se furișeze neobservat în templu, ci și să se apropie de una din acele momîi și să o sugrume: nimeni nu simte nimic;
doi prieteni cow-boy trec printr-o încercare dificilă, o călătorie istovitoare, căreia nu izbutesc să-i dea de capăt sau cam așa ceva (mai și inventez, firește); suferă în special de sete și, ajunși într-un loc de popas, unul din ei, cam sărac cu duhul, și pe deasupra bolnav sau rănit, îngenunchează să ea, filtrînd-o aproximativ prin batistă, dintr-o apă infectă în ciuda povețelor celuilalt, protectorul său pe care însă, tresărind de surpriză, îl vede cum scoate pe furiș pistolul și îl îndreaptă spre spatele aplecat al celui ce bea și, între lacome înghițituri, sporovăiește febril în legătură cu viitorul lor fericit; monstruoasă felonie? Nu, căci omul cu pistolul în mînă ține din toată inima la acel copil mare și neajutorat pe care acum trebuie (nu prea înțeleg bine motivele: pentru că oricum er condamnat și voia să-l scutească de suferințe inutile sau pentru că nu mai putea face față drumului?) să-l ucidă. Cînd, în sfîrșit, trage, curmînd voioasa flecăreală a prietenului îngenuncheat pe malul acelei ape puturoase, victima întoarce spre călăul îndurerat un chip consternat, plin de profund mirate reproșuri;
o după-amiază de vară, o odaie zăpușitoare; boierul, groful, venit în vizită la ibovnica sa, îi spune, descheindu-i nasturii de la bluză sub pretextul căldurii: „Mai vrei un copil?…” (Ildico, să zicem) „Și doisprezece, conașule” răspunde prompt trupeșa femeie;
într-o odaie de han călătorul ostenit (care nu e altul decât Monte Cristo) șade pe pat cu mîinile sub cap fixînd cu privirea tavanul de bîrne; din cauza oboselii probabil, nu poate să doarmă; observă că din plafon se prelinge ceva; se ridică din pat, se apropie de locul cu pricina și întinzînd palma constată că picăturile sînt de sînge; sub același acoperiș, deasupra camerei lui se săvîrșise o crimă (îmi amintesc pînă și unde am văzut această scenă terifiantă: la „Aro”, devenit ulterior, pare-mi-se, „Steaua roșie”, cinematograful cel mai părăginit din Cluj);
generalul, marele comandant de oști ce fusese deja sau urma să fie persecutat de guvernul țării sale e pedepsit, demis; în ziua în care trebuie să părăsească garnizoana, soldații, care l-au îndrăgit ca pe un tată, se adună lîngă trăsură, iar cînd aceasta se pune în mișcare încep să alerge, așa încolonați cum se aflau, îmbrăcați în mantale lungi și sure, unii dintre ei aproape bătrâni, după ea, ca niște copii sau ca niște cîini credincioși, neîndurîndu-se să se despartă de cel pe care ajunseseră să-l considere părintele și binefăcătorul lor (această secvență, din finalul unui film despre Suvorov, are valoare estetică, ba chiar cred că e antologică);
un fel de puț uscat, nu foarte adînc, dar imposibil de escaladat: cum va ieși „omul cu mască” din impasul în care ajunge tocmai la finele primei serii? Un palpitant suspans de o săptămînă. Trebuia așteptată partea a doua pentru a vedea ce simplă era de fapt rezolvarea: eroul își cheamă calul (pe care într-o altă serie va sări la fix de la o mare înălțime) la gura puțului și cu o mișcare dibace îi prinde de oblînc frînghia, cățărîndu-se apoi pe ea ca un element gimnast; răsuflăm ușurați!
partizanii cehi sau slovaci folosesc un om de legătură și ca informator un pseudo surdo-mut căruia „infirmitatea” îi garantează libera mișcare prin satele ocupate de nemți; într-o zi, pe un drum de țară, se întîlnește cu niște motocicliști care încearcă, firește zadarnic, să intre în vorbă cu el; unul din hitleriști are însă o bănuială și cînd vehicolul se îndepărtează la vreo 30 de metri trage în aer un foc de armă; instinctiv, „surdo-mutul” întoarce capul în direcția împușcăturii, ceea ce îl pierde; în același film, cred, armata germană și poliția locală din teritoriul ocupat de hitleriști, subordonată lor, inspectează, într-un sat, casă după casă, căutîndu-i pe partizani; unul din acești auxiliari, un om în etate, poate chiar de treabă, pătrunde într-o odaie cufundată în întuneric și începe s-o lumineze cu o lanternă șovăitoare; pînă cînd încremenește cu ea în mînă: într-un colț al încăperii descoperise un bărbat cu pușca mitralieră îndreptată chiar spre pieptul lui, gata la orice; cei doi se privesc cîteva clipe ca hipnotizați, după care polițistul, fără o vorbă, iese din odaie, le face un semn de liniștire camarazilor săi, în sensul că acolo totul e în ordine și, rămas singur, își aprinde, tulburat, o țigară;
într-un moment de reculegere melancolică, în pauza dintre două misiuni, „omul cu o mie de fețe” așezat la o masă gală într-o cameră încărcată de atmosferă stă de vorbă cu cineva sau cu sine însuși, examinându-și revolverul și contemplînd cele șapte gloanțe scoase din armă și aliniate în poziție verticală pe tăblia mesei, ca la o trecere în revistă: „Ultimul e pentru mine”, spune el visător, și replica lui are un puternic ecou (prelungit în clipa de față) în mintea și inima mea etc.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
