Cînd i-am cerut, fals, iertare

Greșisem, mă făcusem vinovat cu ceva (cu ce anume nu mai țin minte, culpa, care o fi fost ea, conținutul ei mai bine zis mi-a dispărut total din memorie) și seara în pat – dormeam pe atunci împreună cu mama –, după stingerea luminii, i-am cerut iertare și i-am sărutat mîna. Îmi amintesc deci bine – în vreme ce vina, natura și sentimentul ei s-au evaporat fără urmă – numai de momentul căinței; îmi amintesc de el cu jenă, rușinat și probabil tocmai din cauza lor, a acestor reacții de control, cu iz neplăcut, usturător. O, nu pentru că remușcarea mea n-ar fi fost autentică; dimpotrivă, era cît se poate de sinceră, de adevărată; falsă era doar traducerea ei în cuvinte și fapte, fals era numai gestul filialului sărut al mîinii, distonînd cu caracterul relațiilor noastre, simple, neafectate. De obicei, cînd mă simțeam vinovat, lăsam capul în jos, tăceam, roșeam, plîngeam; n-aș fi spus pentru nimic în lume, și nimeni nu mi-a cerut-o vreodată, „mamă, te rog să mă ierți”, și cu atît mai puțin nu i-aș fi sărutat în asemenea împrejurări, grav, solemn, emoționat, mîna (cu mama, căreia îi spuneam de fapt „mămica” și care nu se risipise niciodată față de noi în mîngîieri, în dovezi exterioare de afecțiune – avea prea multă pudoare, avea prea mult bun simț pentru a nu proceda astfel, nu ne sărutam, cînd ne sărutam, decît pe obraz, repede, în treacăt, „superficial”, fără a insista asupra momentului). Atunci însă, în acea seară, a nefericitei manifestări de pocăință, se vede că diavolul însușii m-a împins să sar peste cal: cuvintele și gesturile mele – am simțit-o imediat, pe loc, ca o arsură, nevindecată complet nici pînă astăzi – erau livrești, teatrale; mă dădeam în spectacol; voind să exprim ceea ce, indiscutabil, simțeam, exprimam altceva, sau pe altcineva; mă alteram (de la alter), mă alienam. De unde ne vin, uneori, asemenea absurde inadvertențe? Poate că dintr-un mimetism stimulat de existența noastră prin excelență socială; lumea e o pădure de gesturi și de atitudini pe care le culegem fără voia noastră; e greu să fii întotdeauna tu însuți confruntîndu-te mereu cu alții, înconjurat de nenumărate modele. Oricum atunci, în copilărie, voind să-mi arăt cu orice preț căința, am ratat, am stricat totul. Adevărata vină, pe care n-am uitat-o, a devenit însăși remușcarea, falsificată de neinspirata mea postură de penitent cabotin.

(sursa foto: silhouetteamerica.com)