Stan şi Bran sunt doi copii mari în mijlocul unei societăţi prin excelenţă de maturi duri. Infantilismul cuplului comic (una din sursele principale ale veseliei pe care o stârneşte) e mereu subliniat: de certurile lor cvasi-permanente şi de ghionţii ce nu arareori şi-i trag, de felul absolut firesc în care dorm în acelaşi pat, de frica manifestată (şi chiar mărturisită pe faţă), de sinceritatea fără perdea (explicînd vizita sa la spital, Stan îi spune lui Bran că a venit pentru că nu avea ce face), de egoismul şi indiferenţa lor pur copilăreşti (indiferenţa lui Stan, de pildă, faţă de suferinţele bolnavului său prieten, imobilizat în pat cu un picior cât toate zilele, îmbrăcat în ghips şi atîrnat de plafon, ori egoismul cu care acelaşi mănîncă ouăle pe care i le-a adus lui… Bran, într-o genială secvenţă de mimică actoricească oferindu-ne cel mai expresiv chip inexpresiv, cea mai potenţată expresie de lipsă de expresivitate). Copilul cuplului de copii mari e în primul rînd, desigur, Stan. Prevenit de Bran asupra primejdiei (a uneia din miile de primejdii ce îi caută cu tot dinadinsul pe cei doi) şi informat în legătură cu mijlocul prin care ar putea-o para (să stea de veghe, să nu doarmă), Stan începe să se văicărească spunînd că el nu poate să nu doarmă o noapte întreagă! Ca vînzător de ilustrate de Crăciun, Stan ajunge în contact cu o doamnă care, vrînd să-şi facă soţul gelos, îi aplică intrusului un lung sărut: „ea a început” – se disculpă Stan, ca un pîrîcios. Sau (în altă parte): Bran îşi aranjează frumos pantalonii de la pijama pe un fotoliu tocmai în clipa în care Stan descarcă puşca din neatenţie în direcţia lui: pantalonii sunt copios găuriţi. Stan îi spune prietenului său care scăpase neatins ca prin minune: „Ce noroc că pantalonii nu erau pe tine”. În loc să zică „Ce noroc că nu te-am nimerit”, el zice: „Ce noroc că nu aveai pantalonii pe tine”; nu îşi poate imagina pericolul decît în legătură cu uriaşa gaură a pantalonilor (caracterul îngust concret, prin excelenţă infantil, al gîndirii personajului).