Valeriu Cristea 
Dormeam cu toții într-un pat dublu în camera dinspre stradă (după „dormitor” urmau antreul, o altă cameră în care iarna nu se făcea focul, și bucătăria, având încă o intrare, prin curte; uneori stăteam în bucătărie, unde era mai cald, citind sau răsfoind o carte – îmi amintesc de un album intitulat pare-mi-se „România pitorească” și conținînd, printre altele, în reproduceri fotografice de bună calitate, imaginile celor mai importante, sub raport arhitectonic, mănăstiri din țară, sau asistînd la anumite operații gospodărești inedite și irepetabile pentru mine – precum prepararea săpunului de casă de pildă, într-o încăpătoare albie de tablă în care se turna un fel de leșie, un fel de mîzgă cenușie și grețoasă ce trebuia să se solidifice în recipient – întreaga operație lăsîndu-mi o impresie apăsătoare, neplăcută, deprimantă). Părinții se sculau devreme, așa cum au făcut-o toată viața, odihnindu-se uneori, după-amiaza, cîte un ceas-două. În schimb, noi, copiii, rămîneam, cînd se putea, pînă tîrziu în pat, ca în dimineața de care îmi amintesc acum (o dimineață de duminică sau de vacanță, desigur, căci în celelalte trebuia să mergem la școală). Ne treziserăm, eram singuri în cameră, în cameră era cam rece (nu se făcuse încă focul) și atunci, poate și sub influența temperaturii scăzute, am născocit „jocul”: ne-am construit, adică, o altă încăpere în încăpere, ne-am fabricat un cort vîrîndu-ne cu totul sub plapuma vastă de patru persoane și ridicînd-o apoi în sus cu ajutorul unui băț (să fi fost sucitorul de aluat din bucătărie căruia îi găsisem o nouă valoare de întrebuințare?), „fixat” în poziție verticală; adusesem cu noi „înăuntru” și lanterna tatei și când am aprins-o în noua noastră „casă” ni s-a părut și mai atrăgătoare; să tot locuiești în ea; inventasem spontan, cu mijloace puține, la îndemînă, într-un chip cît se poate de simplu, un spațiu închis ocrotitor, călduros (plapuma) și feeric (lanterna); un spațiu de data aceasta real, folosibil, locuibil, după spațiile închise imaginare, aflate prin reviste și cărți, sau create de propria mea fantezie.
______________
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
