Capriciul unui copil

Într-o dimineață, la ceai sau la cafeaua cu lapte (sîntem, Jeni și cu mine, nu acasă, ci la niște rude, care ne invitaseră să ne petrecem la ele o parte din vacanța de vară): mă răsfăț, mă prostesc, punîndu-mi în ceașcă mai multe lingurițe de zahăr decît se cuvine să-și pună chiar un copil și decît îmi puneam eu însumi de obicei; conștient sau inconștient repet, imit (pe sfert, cu timiditate) isprava memorabilă – și în consecință evocată nu o dată în cronicile orale ale familiei – a unui unchi de-al meu care, pe cînd era el însuși copil, în alte vremuri, ce ni se par acum fabuloase, se amuza să-și bea „ceaiul” numai după ce-și umplea paharul cu zahăr pînă sus sau aproape; cele cîteva lingurițe pe care, copil din perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, mi le-am permis dintr-un simplu capriciu în acea dimineață ce se va dovedi pentru mine nefastă erau un fleac pe lîngă cantitatea „industrială” de zahăr cu care unchiul-copil își „îndulcea” ceaiul în timpul primului război mondial, zidindu-și în pahar un mic turn de culoare albă; vremurile se schimbaseră însă, se schimbaseră și oamenii; oamenii mari (copiii – mai puțin…); nici o asemănare, deci, între felurile în care au fost apreciate isprăvile noastre; isprava-model, taxată drept o originalitate plină de haz, a devenit legendară; imitația ei a fost în schimb imediat sancționată. Am avut ghinionul de a fi surprins chiar în timp ce trebăluiam cu lingurița; am fost văzut și certat; de fapt mi s-a făcut observație doar; însă m-am simțot îngrozitor de prost, mai rău decât dacă aș fi fost bătut. Neplăcuta întîmplare mi-a amintit, brusc, pentru prima dată de cînd mă aflam la ei, la unchiul și la mătușa mea, care se purtaseră excepțional de bine cu noi, că nu sînt acasă; spre deosebire de surplusul ilicit de zahăr, la care m-am lăcomit în acea dimineață, topit imediat și fără urme în ceașca cu ceai sau de cafea cu lapte băută cu noduri acum treizeci și ceva de ani, mustrarea totuși reținută, anulînd pe nedrept într-o singură clipă ospitalitatea pînă atunci ireproșabilă a rudelor-gazde, și rușinea usturătoare pe care mi-a provocat-o, au refuzat și refuză să se „dizolve” în uitare.

(sursa foto: express.co.uk)