Valeriu CristeaValeriu Cristea
20.02.2016

Bulgări de pămînt

images (2)

Din amintirile și povestirile mamei se vede că m-au impresionat în mod deosebit cele despre hoți, căci am reținut cîteva. Cîndva, într-o noapte, mai mulți oameni au pătruns în camera fratelui cel mare al mamei; cu toate că aveau fețele acoperite, el i-a recunoscut, dar le-a făgăduit că n-o să-i denunțe și hoții au plecat fără să mai fure sau să-i facă vreun alt rău. După aceea oricît s-au străduit cu toții (tatăl, rudele, vecinii, poate chiar autoritățile, cărora cazul desigur că le fusese adus la cunoștință) să-l convingă să spună numele acelor oameni, nu au izbutit să scoată nimic de la el.

Fratele cel mare al mamei (idolul familiei și, peste o jumătate de secol, în perioada adolescenței, și al meu, un foarte reușit tînăr de la începutul veacului, înzestrat cu admirabile calități intelectuale și morale, calități pe care însă viața și istoria au avut grijă să i le zădărnicească) s-a ținut de cuvînt, și tocmai această neclintită respectare a făgăduielii, această taină a tăcerii lui (cine erau oamenii aceia? niște concitadini, poate chiar niște cunoscuți?) constituiau adevărata sursă de emoție a povestirii.

Hoția și tîlhăria reprezentau în acele vremuri un fenomen atît de curent al existenței provinciale – toate casele aveau ferestre cu gratii – încît nu e de mirare că oamenii visau adeseori vise cu hoți. În orice caz, avea multe asemenea vise „baba Depa”, a doua soție a bunicului dinspre mamă, mama vitregă a mamei mele, de care îmi aduc aminte și eu și care a trăit nouăzeci și ceva de ani, pînă la începutul deceniului 1960-1970. „Baba Depa” – care și ea cunoștea cîteva limbi – obișnuia să vorbească în somn, de preferință turcește. Astfel încît în plină noapte neagră se putea auzi un sonor „Kim burda” („Cine e acolo?”, singurele cuvinte din turcă familiare mie), la care bunicul, nemaiimpresionat de spaimele nocturne ale femeii, răspundea invariabil cu umor: „Hai, lasă, dormi, că n-au venit să-ți fure zestrea”, aluzie la puțina zestre adusă în casă de a doua lui soție.

Dintre povestirile cu hoți, unele erau însă de-a dreptul senzaționale. Murise o fată tînără dintr-o familie bogată și părinții îi făcuseră o înmormîntare costisitoare, îmbrăcînd-o într-o superbă rochie de mireasă. La nu mult timp după aceea, mama moartei, trecînd din întîmplare prin piața orașului, în acea zi plină de lume, vede o femeie purtînd chiar superba rochie de mireasă, pe care o recunoaște imediat; înainte de a leșina, dă de știre, arătînd cu mîna și strigînd: „E rochia fetei mele!”. Cîțiva oameni se duc la cimitir, dau pămîntul la o parte și în sicriu găsesc într-adevăr cadavrul despuiat, zăcînd cu fața în jos – așa cum îl aruncaseră în graba îndeletnicirii lor sinistre jefuitorii de morminte.

Hoții nu se dădeau în lături nici de la vărsarea de sînge. Niște hoți l-au împușcat într-o noapte, undeva în afara orașului, pe un unchi de-al mamei, soțul de o gelozie bolnăvicioasă al unei mătuși, femeie frumoasă și cinstită. Era jandarm și voise să surprindă în acea noapte o ceată de suspecți. Pierzîndu-și cumpătul, sau deliberat, ca să se răzbune, unul din aceștia trăsese, după care, firește, întreaga bandă se grăbise să dispară, lăsînd victima la pămînt, în mijlocul unui drum de țară. Împușcatul nu murise însă pe loc, și nici măcar repede; dimpotrivă, se zvîrcolise si se chinuise îndelung, atît de tare încît dimineața, cînd l-au găsit, deja mort, nici un bulgăre de țărînă nu mai rămăsese întreg în jurul lui: îi sfărîmase în pumni și cu trupul în timpul cumplitei agonii.

Dintre toate amintirile din copilărie ale mamei aceasta este poate întîmplarea care m-a impresionat cel mai mult. Am revenit nu o dată pe drumul acela de țară unde se prăbușise însîngerat și l-am asistat nu o dată în agonia lui pe acel bărbat aprig, pedepsit poate pentru gelozia sa neîntemeiată, cu totul străin mie (ce înșelător cuvînt este cuvîntul rudă, cîte spații de indiferență între ramurile unui arbore genealogic!) și pe deasupra jandarm, am agonizat împreună cu el, l-am compătimit, m-am indignat și am plîns în numele morții sale nedemne, cumplite. O, cît m-au obsedat (amănuntele, amănuntele!) bulgării aceia de pămînt pulverizați de nefericitul muribund și pe care frămîntările mele îi transformau parcă încă o dată în praf!

Nu e foarte ciudat? Mori, ești plîns și regretat de cei pe care contai că te vor plînge și regreta, apoi încep să dispară și aceștia și, încet-încet, lumea te uită, e aproape ca și cum nici n-ai fi existat, pentru ca tîrziu, tîrziu, după 40-50 de ani (și numai dacă ai noroc, dacă ai mare noroc) cineva, un necunoscut care a auzit cine știe cum de tine, vreo rudă atît de îndepărtată încît e ca și cum nu ți-ar fi deloc, să înceapă dintr-odată să se gîndească foarte intens la tine, să-ți retrăiască viața (atît, puținul cît cunoaște din ea) sau ceasul morții și să te plîngă și să te regrete din nou, de la capăt, ca și cum de-abia ai fi murit…

Și e posibil oare ca oricît de mort ai fi să nu simți totuși că în lumea pe care ai părăsit-o pentru totdeauna ceva s-a schimbat în ce te privește; e posibil să nu ajungă pînă la tine nici o undă din acea neașteptată explozie de simpatie și milă ce într-un mod cu totul ilogic a avut loc în spațiul în care amintirea ta era pe cale să se stingă? E posibil să rămîi cu totul indiferent față de o asemenea neprevăzută sursă de afecțiune; și să nu întinzi mîna – oricît de greu, de teribil de greu ar fi – spre brațul magnetic al unei afinități de peste veac, care te caută?

A înregistrat-o măcar acest unchi al mamei pe mama, în mulțimea amețitoare de nepoți și nepoate ce intra în alcătuirea unei familii de altădată? Dacă l-aș revedea, l-aș întreba în primul rînd cum îl cheamă.

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Sursa foto: nouagalilee.info

509 cititori