Dimineața mă puneam mai greu pe picioare, eram taciturn și posac, spre deosebire de sora mea care tocmai atunci, în acele clipe atît de dificile pentru mine, se arăta foarte vioaie. În dimineața de decembrie care reînvie acum în memoria mea, o forță pînă atunci necunoscută m-a azvîrlit însă cu ușurință din pat, insuflîndu-mi energie și bună-dispoziție, ba chiar și cheful de a cînta; pe jumătate îmbrăcat, lîngă patul vraiște, în camera de o veselă dezordine matinală, în care becul arde ca noaptea pentru că, deși e trecut de șapte, afară e încă întuneric beznă (din cauza stării noastre de jubilație încăperea pare de două ori mai luminoasă decît este în realitate), șopăi și urlu din răsputeri, împreună cu Jeni, care face la fel: „Vine vacanța/ cu trenul din Franța…”. Un cîntec absurd, cum sunt multe din cele cu care se delectează copiii, supunîndu-se pînă la nonsens necesităților de rimă, și în același timp, totuși, exprimînd o idee foarte clară, vechea noastră admirație românească față de sora mai mare, Franța, de la care ne-au venit atîtea de-a lungul vremii; iată că acum ne venea și vacanța, tot de acolo… Bucuria unei ultime zile de școală, care în acea dimineață m-a făcut de nerecunoscut, a trecut, a dispărut de mult; imaginea acelei odăi debordînd de veselie și lumină, parcă pe punctul de a face explozie în întunericul persistent de afară, stăruie însă victorioasă, alimentată de o sursă de energie misterioasă…
Valeriu Cristea 26.07.2025
Bucuria unei ultime zile de școală
