Valeriu Cristea Cînd am încetat să mă rog?Despărțirea de Dumnezeu s-a produs de la sine, probabil pe la 13-14 ani. Oricum, chiar pînă atunci (părinții nu prea făceau caz de religie) de rugat mă rugam numai seara, înainte de culcare, cînd, într-o indecentă cămașă de noapte și așezat în genunchi pe pat, rosteam repede un „Înger, îngerașul meu…: „eu sunt mic, Tu fă-mă mare,/ Ei sunt slab, Tu fă-mă tare”. Dacă mă gîndesc bine (acum, în pragul vîrstei de 50 de ani, pot s-o constat: e sigur că n-o să mai cresc), n-am devenit nici mare (păstrînd prea multe trăsături infantile), nici tare 9cît de neînchipuit de tare trebuie să fie un om ca să facă față vieții, chiar uneia lipsite de dramatism?). Se bvede că rugăciunile mele, nu îndeajuns de evlavioase, nu mi-au fost primite sau poate că e bine că nu am devenit tare… Îmi amintesc de genialele cuvinte ale călăuzei din Călăuza: tocmai în ceea ce e slab se ascunde mai-viul, tăria fiind indiciul pietrificării, al morții; ce e în același timp mai slab și mai viu ca un copil, ca un prunc?
Mica mea rugăciune-tip avea o addenda proprie, pentru uz personal: „Dă Doamne sănătate la…; ordinea invariabilă era: părinți, sora mea și cele trei perechi de mătuși și unchi, așezate la rîndul lor tot într-o ierarhie strictă, mai degrabă socială decît afectivă, stabilită parcă dintotdeauna, nu știu de cine, prestabilită; după pomenirea ultimei rude, îmi încheiam altruist invocarea printr-un „și la toată lumea” (adică Domnul să dea sănătate nu numai familiei noastre, ci și – că doar putea – tuturor oamenilor). Ultima rudă amintită în suplimentul meu de rugăciune era unchiul Costea, soțul primeia din cele două surori mai mici ale mamei, tanti Ș. Sănătate, Domnului căruia mă rugam i-a dat unchiului Costea pînă la începutul anului 1980, cînd s-a îmbolnăvit grav, suportînd două operații zadarnice și aproape o jumătate de an de spitalizare. S-a chinuit îngrozitor, degeaba (în ambele sensuri: n-avea vini de ispășit și nu i-a folosit la nimic), doar ca să moară (în martie 1981). Dintre rudele mai apropiate, a fost primul care a trecut hotarul. Oare nu și din cauza mea, a „clasamentului” de care mă foloseam în rugăciunile mele de seară și în care unchiul Costea se afla pe un periculos, expus ultim loc?
În inima mea însă el n-a ocupat niciodată și nu ocupă ultimul loc. Dimpotrivă! A fost un om extrem de bun și de cinstit, care n-a făcut niciodată, nimănui vreun rău („am fost eu oare un om rău?” s-a întrebat pe patul de moarte încercînd să înțeleagă sensul suferințelor ce se abătuseră pe neașteptate, în avalanșă, asupra lui) și care n-ar fi pus mîna pe un capăt de ață dacă știa că nu-i aparține. Venind în toamna lui ’44 la Corabia, să-și vadă soția (refugiată împreună cu noi), a trecut, pe drum, pe lîngă niște vagoane abandonate de nemți din care oricine lua ce-i poftea inima: pături, stofe, pînză, ciocolată, sticle de băuturi fine etc. Unchiul Costea n-a luat nimic. Cam în aceeași perioadă, a salvat viața unui necunoscut invocînd, ca inspirat… „constituția lui Stalin”. Agresorul, ucigaș potențial, s-a speriat (de redutabilul nume desigur și nu de constituția de care probabil nici nu auzise) și și-a lăsat victima în pace. Intervenția spontan-cutezătoare putea să-l coste viața în acele vremuri tulburi dacă, din fericire pentru el, n-ar fi fost luat drept altul de insul gata să verse sînge, pe care îl admonestase autoritar – ca un inconștient și superb impostor în slujba Binelui. Făcea parte din categoria acelor oameni ospitalieri și generoși care se bucură sincer cînd cineva le intră în casă. Înainte de război, în orășelul de provincie unde aveau o frumoasă gospodărie, cu grădină, stupi și bară de gimnastică în curte, de paști le veneau în ospeție atîția copii, nepoți și strănepoți, încît după sărbători se vedeau obligați să zugrăvească din nou odăile ai căror pereți și ale căror plafoane avuseseră serios de suferit din cauza „proiectilelor” multicolore folosite în bătălia generală ce încununa în cele din urmă hărmălaia infantilă. Imediat după căsătorie pedepsise cu niște palme pe un calomniator al soției sale. Ciudate au fost relațiile lui cu mama, cumnata sa mai mare, de care s-a atașat în chip deosebit, ca un copil, și din al cărei cuvînt nu ieșea. Apoi între ei a intervenit o îndepărtare, o răceală; și totuși, le-a fost scris ca, mult după singerea vechii afecțiuni, ceva să-i mai lege o dată: faptul că au murit, ca înțeleși, în același an, unul după altul, el primul (bărbatul trebuie să meargă înainte, să deschidă cavalerește drumul), în martie (de ziua femeii!), mama în decembrie, cînd mai era exact o săptămînă pînă la anul nou 1982, pe care nu l-a mai apucat. Perechea cumnaților ce se avuseseră un timp ca soră și frate s-a refăcut în moarte.
În familia noastră unchiul Costea nu a fost întotdeauna prețuit cum merita. (Fără studii superioare, un funcționar oarecare întreaga viață, era în felul lui un filozof frămîntîndu-și mereu mintea, atacînd – la nivelul pregătirii sale – probleme fundamentale.) I se exagerau defectele, o anumită înclinație spre comoditate de pildă, rezultînd din ritmul patriarhal al vieții de odinioară (înclinație răscumpărată însă – după părerea mea – de energice reprize de activism debordant), ironiile la adresa faptului că „doarme mult”, anormal de mult fiind curente. Cazul său confirmă că un om nu trebuie judecat cît trăiește (despre vii numai de bine, abia despre morți – adevărul), sfîrșitul lui explicînd adesea multe, dîndu-ne „cheia” unui anume stil de viață. Să exagerăm cît dorim pasivitatea și somnolența „maladivă” a unchiului Costea, dar să le privim apoi în lumina morții sale înspăimîntătoare. Vom vedea că lucrurile s-au desfășurat ca și cum, înzestrat cu o anume prevedere (și cu o anume pre-vedere), unchiul Costea s-a odihnit și a strîns puteri întreaga viață ca să poată face față, cîndva, suferințelor uriașe menite să-i însoțească sfîrșitul…
Amintirea care mă „presează” cel mai tare acum, cînd scriu aceste rînduri despre el, este una indiscretă, referitoare la mărunta culpă extraconjugală. Povestind-o, îl „trădez”, cu infinită duioșie. Venise la Cluj în vizită la noi, singur, și toată această vizită a sa s-a concentrat pentru mine în următorul tablou: întorcîndu-se din pivniță, unde se oferise să meargă – ca să aducă nu mai știu ce – împreună cu servitoarea noastră de atunci, o fată tînără și voinică, amîndoi cu fețele roșii, complice și prin culoare, ca și cum ar fi stat aplecați deasupra unei plite încinse, și eu, privindu-i și înțelegînd fără greutate și fără să-mi pese, neutru, ce s-a întîmplat între ei acolo jos, în pivniță, că adică el a strîns-o în brațe pe fata care abia aștepta să fie îmbrățișată. O, bietul unchi, atît de cinstit și de nepriceput în treburile lumești (de parcă el și nu tata ar fi tatăl meu), atît de naiv în vinovăția lui nevinovată… Ce lumină stranie emană pînă azi din mica lui bucurie de atunci, din bucurie unei infime greșeli omenești!
