Bot de urs

Trebuie să fi existat, printre jucăriile noastre, și un ursuleț, care să ne fi servit drept model! Altfel nu-mi explic cum am inventat, sora mea și cu mine, „figura” aceea complice, numai de noi doi știută, figura armoniei si solidarității frățești. Nu-mi amintesc cînd am început să facem uz de ea (era în orice caz în timpul războiului, mai locuiam în satul C.). Oricît de departe îmi gonesc amintirile în trecut, nu mă văd făcînd „figura” aia pentru prima dată, ci repetînd-o ca pe ceva familiar, de mult cunoscut…

De cîte ori, după o ceartă, ne împăcam, sau doream pur și simplu să ne manifestăm afecțiunea, ori ne simțeam părăsiți, orfelini, unul dintre noi, de obicei inițiativa avînd-o Jeni, care mă și ocrotea în felul acesta, făcea un „bot de urs”, imitat imediat – dacă împăcarea era sinceră, afecțiunea în acel moment reciprocă și sentimentul de abandonare comun – de celălalt, care trebuia să răspundă la fel, făcînd și el un „bot de urs” cît mai reușit cu putință, cît mai expresiv: strîngeam adică buzele tare și le împingeam cît puteam mai în față, respirînd în același timp zgomotos, și stăteam așa, privindu-ne înduioșați, pînă ce simțeam că mușchii feței ne amorțesc.

„Botul de urs” era masca marilor momente de tandrețe și intimitate sufletească. Cînd unul dintre noi îl propunea, celălalt nu putea – n-avea dreptul moral – să-l refuze. Cele mai prețioase sentimente umane ni le cultivam la acea vîrstă făcînd pe ursuleții. Îi simțeam probabil mai apți să le exprime. Fața omenească era bună doar pentru zilele, momentele și afectele obișnuite. În schimb, cînd deveneam cu adevărat frați, în bucurie sau în restriște, cînd unul voia să-l mîngîie pe celălalt, dovedindu-i că nu e singur, recurgeam, fără nici o ezitare, la îndelung exersatul „bot de urs”.

–

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: tomisthecat.ro)