Valeriu CristeaValeriu Cristea
13.02.2016

„Baba Maria”

Dintre bunici nu am cunoscut decît doi, pe cei din partea tatei. După ce născuse șapte copii, bunica din partea mamei murise în incredibil de îndepărtatul 1913, la 40 de ani, din cauza unui cancer chiar pe atunci operabil. Un medic care a văzut-o ar fi spus să fie dusă imediat la Odessa (tuspatru bunicii mei, concitadini, erau din orașul B. din sudul Basarabiei, oraș în care mi s-au născut și părinții). Nu au dus-o – și a murit. Din „neglijență”, dintr-o nepăsare, cred, nu atît față de cel în cauză cît față de boli și de moarte – oamenii din acea vreme temîndu-se de ele mai puțin decît noi.

Nu știu aproape nimic despre bunica din partea mamei. O chema Elena și avusese, ca fată, un nume de familie ciudat, pe care mama mi l-a spus o dată, dar pe care l-am uitat. Nici o fotografie de a ei nu a ajuns pînă la mine. S-a păstrat, în schimb, o fotografie a soțului ei, bunicul din partea mamei, fotografie pe care o știu din copilărie și care mai există și azi (unul din acele lucruri care ne însoțesc în viață, o viață).

După moartea bunicii, bunicul s-a recăsătorit și a mai avut alți doi copii (nouă, deci, cu totul!). A murit în 1932, cu cinci ani înainte de a mă naște eu. Fusese de meserie fierar și, înainte de război (de primul război mondial), cîștiga bine, aducînd uneori acasă – amănuntul m-a frapat – cîte o căciulă plină de galbeni. Avusese atelier propriu și ținea pe lîngă el mai mulți ucenici. Unul dintre aceștia, băiat simplu de la țară, a devenit eroul unei întîmplări amuzante ce s-a păstrat în memoria familiei. Servindu-se într-o dimineață la masă cacao cu lapte, el a găsit insuportabil gustul exoticului produs. După prima înghițitură, a sărit ca ars de la masă, tușind și scuipînd, și căutînd de urgență un remediu. De găsit l-a găsit, dar de ajutat nu l-a ajutat pe cît ar fi dorit, pentru că după un timp a fost auzit plîngîndu-se că „și ceapă a mîncat și tot degeaba”. Gustul de cacao persista cu o drăcească încăpățînare!

O anumită severitate nu-i lipsea bunicului meu dinspre mamă. Dacă un copil făcea mofturi la masă, farfuria cu mîncare refuzată era luată fără un cuvînt de sub nasul vinovatului și introdusă în cuptorul sobei din bucătărie, ca să se păstreze caldă pînă seara, cînd era iarăși oferită recalcitrantului care, acum, o accepta, foamea mai reducîndu-i din pretenții. Acest exemplu de pedagogie sănătoasă mi-a plăcut atît de mult, încît toată viața am regretat că nu o pot aplica la rîndul meu, neavînd copii. Printre iluziile pe care le nutresc despre mine se numără și aceea că aș fi fost un tată sever, din stirpea – astăzi cam dispărută – a celor capabili să-și educe progenitura. Cine știe… Sigur e că sînt un unchi „neserios”, care nu face decît să glumească și să se „bată” camaraderește cu nepoții școlari (toți băieți), dînd și – mai ales – primind „nimicitoare” și variate lovituri (de pumn și de picior).

Bunicul știa cel puțin patru limbi (românește, bulgărește, rusește și turcește) și, avînd o voce frumoasă, cînta la biserică, de unde porecla de „dascălul”. La bătrînețe, rămas fără dinți, prefera tăiețeii, fiindcă „alunecă singuri pe gît”. A murit în 22 noiembrie, la vîrsta de 66 de ani, de o boală de care astăzi nu se mai moare (pneumonie). Simțindu-și sfîrșitul, a trimis-o pe mama, care se afla atunci lîngă el, să-i caute și să-i aducă ceva; la puțin timp după ce ea ieșise, un strigăt puternic a făcut-o să revină alarmată în camera în care zăcea bolnavul; era însă prea tîrziu: în acest scurt interval, murise. Suflarea lui din urmă a fost un strigăt: de spaimă (ca și cum, după ce rămăsese singur, în cameră ar fi apărut însăși Moartea), de surpriză sau de supremă ultimă rezistență.

Mormintele bunicilor din partea mamei nu mai pot fi identificate astăzi în cimitirul năpădit de tufe de liliac și de șerpi. O străbunică (o bunică de-a mamei din nu mai țin minte ce parte) mai există acum, în anul 1985, printr-un singur gest, într-o singură împrejurare, ultima ei fereastră spre lumea celor vii: încercînd să bage ața în ac și nereușind și această nereușită repetată părîndu-li-se nespus de comică micuțelor nepoate (mamei și surorilor ei), care rîd, rîd cu lacrimi…

Despre bunicii din partea tatei am propriile mele amintiri, pe ei i-am mai apucat în viață. Într-o curte, într-o ogradă, un bătrîn cu căciulă pe cap și cu picioarele încovoiate, strîmbe, bolnave (ele mi-au rămas mai ales în memorie), învelite pînă la genunchi într-un fel de obiele groase, albe, fuge după un cocoș îndărătnic voind să-l alunge: e supărat, „pornit”, poate chiar rău. Așa, doar așa mi-l reamintesc pe bunicul Nicolae, de meserie cojocar, în această postură – caracteristică? întîmplătoare? – de om întărîtat. Nu i-am spus niciodată „bunicule” (cuvîntul mi-l evocă doar pe nepotul dinspre soră, adresîndu-se astfel tatălui meu), nu i-am spus nicicum. Cred că l-am văzut de puține ori. A murit la 29 martie 1944, la 73 de ani. Mi-a rămas limpede în minte dimineața în care tata (locuiam atunci la Galați) se pregătea să plece peste Dunăre, în orășelul B., la înmormîntare. În 1984 s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui și pot să afirm că n-a existat an, cel puțin în ultimul sfert de veac, în care să fi uitat de 29 martie. Nu m-a învățat și nu mi-a cerut-o nimeni, și nici prea multe motive sentimentale nu am (în singura mea amintire cu el, pare mai preocupat de acel cocoș insurgent decît de mine) ca să-l comemorez; și totuși o fac de foarte multă vreme, amintindu-mi în fiecare 29 martie – cu un simțămînt nu atît de tristețe, cît de fidelitate, de care mă simt mîndru – că el a murit în acea zi.

Bunica din partea tatei, „baba Maria”, e mai mult și mai intens prezentă în micul spațiu al copilăriei mele. Și pe ea, tot într-o singură imagine o văd; o imagine mai amplă însă, mai strălucitoare – ca o secvență lungă, statică -, o scenă de atmosferă, luminoasă, caldă, ocrotitoare: noi, eu, sora mea cu doi ani mai mare și poate părinții, stăm în jurul unei mese rotunde cu trei picioare, pe scăunele, și mîncăm în timp ce ea, „baba Maria”, o femeie destul de corpolentă, cu fața rotundă și bună, rămîne în picioare, în spatele nostru, hrănindu-ne totodată cu zîmbetul ei nesfîrșit, ca un lung apus de soare.

Simțeam, știam că este bună, și mai tîrziu, cînd evenimentele ne-au despărțit de ea pentru totdeauna, mi s-a spus, mi s-a reamintit că a fost astfel. Prin ‘46 – eram deja mutați la Cluj -, cuprins poate de remușcări, suferind el însuși, tata mă făcea să sufăr, supunîndu-mă unui interogatoriu sentimental, unui fel de test sufletesc, vrînd să știe dacă o mai ține minte și dacă îmi e milă de „baba Maria”, rămasă undeva departe, aproape singură; scena, stropită cu irezistibile lacrimi – dovadă mulțumitoare că nu o uitasem și că îmi era tare milă de ea – se termina prin intervenția energică a mamei, care îi cerea tatei „să înceteze”. „Baba Maria” a murit după război, prin ‘47-’48, în împrejurări cumplite, provocate de seceta din acei ani. Nu se știe unde, și cum, a fost îngropată.

În vara lui 1970, cînd am făcut o călătorie în Bulgaria împreună cu Augustin Buzura (cu tînărul Buzura din ajunul memorabilului său debut în roman cu Absenții) și cu Alexandru Sever (autorul de mai tîrziu al puternicului roman Impostorul), călătorie în cursul căreia cea mai mare parte a timpului ne-am petrecut-o, într-un chip foarte plăcut deși în condiții poate prea „studențești”, la Sozopol, o localitate plină de pitoresc pe malul mării, nu departe de granița cu Turcia (aici am respirat într-o dimineață cel mai proaspăt aer pe care l-am respirat vreodată), la cantina unde mîncam și unde ni se servea, rece, o minunată supă de vară cu castraveți verzi și smîntînă, mi-a atras atenția o femeie simplă, în etate, deși nu încă bătrînă, care lucra chiar acolo, la acea modestă cantină și care – neurmărind nici un interes – se purta, firesc, nespus de cumsecade cu noi, ne zîmbea ca unor oameni foarte apropiați, voia – era atît de evident – să ne simțim bine. Această femeie simplă care emana bunătate mi-a amintit de „baba Maria”. Nu am nici o îndoială că pentru familia noastră „baba Maria” a fost, este o temelie a bunătății. Dacă – și în măsura în care – sînt bun, sînt datorită ei.

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

Sursa foto: descopera.ro

1.602 cititori