Valeriu Cristea 
Din perioada primei locuințe, din cele trei în care am stat la Cluj, țin minte:
o dis-de-dimineață cenușie de mai în care aud pentru întîia oară în viață (așa mi se pare; mă trezisem atît de devreme ca să aud sau fusesem trezit de ceea ce auzeam) orchestra asurzitoare, neînchipuit de puternică a păsărilor cerului, a păsărelelor adunate parcă acum toate la un loc, undeva foarte aproape, cîntînd din răsputeri, cu acea energie matinală caracteristică lor, cu un zel unanim; libere și totuși sever organizate, spontane și totodată corecte, ca la slujbă; artiste neîngrădite și funcționare ale cîntecului; sunetele pe care le scot par în același timp oarecum mecanice și extraordinar de vii; ascultîndu-le, descoperi uimit că „asta e viața”; banda sonoră a cîntecului lor „materializează” subit parcă însăși esența existenței.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
