Valeriu Cristea 
Din perioada primei locuințe, din cele trei în care am stat la Cluj, țin minte:
o seară de vară, după lăsarea întunericului, cu noi, copiii, singuri, fără mama care întîrzie să se întoarcă din oraș de la ședință (începuseră ședințele…) sau de la cine știe ce treburi ce o reținuseră de data aceasta mai mult ca de obicei (tata – poate plecat atunci din localitate – lipsește din această amintire: nici nu e acasă – nu ne-ar mai fi fost atît de frică, nici nu e așteptat să sosească, spre liniștirea noastră); o teribilă anxietate, al cărei gust deja îl simțisem, ceea ce ne-o făcea și mai temută, pentru că știam ce calvar ne așteaptă, pusese cu totul stăpînire pe noi.
Văzîndu-ne cît de speriați sîntem, o vecină, o femeie simplă și cumsecade ce locuia în aceeași curte și în fața ușii căreia, în pătratul de lumină azvîrlit peste prag, ne refugiaserăm (fie pentru că ne era urît să stăm singuri, în camera noastră, fie pentru că cheia era la mama și noi rămăseserăm afară) a încercat să ne înveselească povestindu-ne o istorie naivă, împrumutată parcă filmului mut, cu un ins aiurit ce își sprijină scara de o locomotivă urcîndu-se apoi pe scară pînă sus; cînd locomotiva o ia din loc se produce, firește, catastrofa comică pe al cărei haz mizase de la început acea femeie bună, ce se străduise să ne alunge astfel, pentru cîteva clipe măcar, neliniștea.
Efectul a fost nu atît uitarea – pentru moment – a spaimei ce ne bîntuia, cît dedublarea și mai chinuitoare a sentimentelor: povestea cu scara rezemată de locomotivă îmi plăcuse și mă înveselise, dar pe fondul aceleiași terori ce nu cedase cîtuși de puțin în tot acest răstimp.
Trecutul ne mănîncă amintirile, dar în acest caz el nu a reușit să devore chipul acelei femei, pe care izbutesc să-l mai văd, pe care l-aș recunoaște la o adică…
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
