Adrian Sângeorzan 
În America, părerile despre Florida sunt împărţite. Cei de aici fie că o iubesc, fie n-o suportă. Sunt mulţi cărora nu le place Florida din principiu, fără să fi fost acolo vreodată. Un fel de snobism „antifloridian“, pentru că în Florida e prea cald (vara) sau pentru că cineva a numit-o un „cimitir al elefanţilor“ (probabil fără să aibă şansa de a sfârşi acolo). Adică un loc în care oamenii cu reumatism se duc după ieșirea la pensie să participe la un concurs lung şi obositor numit „cine trăieşte mai mult şi mai bine“. Cu finalişti de peste 100 de ani şi cu cimitire subacvatice în care urmaşii te pot vizita în costume de scafandru, în timp ce fac snorkeling printre morminte construite în stil doric, ionic, corintic, sau fusion american.
Deoarece merg des acolo, pot mărturisi că Florida e în acelaşi timp plină de tineri foarte vioi şi petrecăreţi de pe toate continentele, mai ales cubanezi şi rusoaice, care populează vesel sutele de mile de plaje. Alţii spun că ar fi un paradis artificial de ciment şi sticlă smuls cu forcepsul naturii sălbatice, care în sudul Floridei formează aşa numitul Everglades. Ceea ce e cam adevărat. Dar ce paradis îşi mai poate păstra astăzi puritatea şi inocenţa într-o lume în care oamenii violează natura de cum se nasc şi cer de mâncare?
Am ajuns oarecum întâmplător în Florida, prin anii ’90. Fără nicio prejudecată, doar cu oasele şi sufletul îngheţate de o iarnă grea şi prea lungă, în care voiam să mă dezmorţesc puţin. Îmi amintesc bine cât de fericit am fost când puţin peste 2 ore de zbor, la ieşirea din aeroport, am simţit aerul cald de vară şi am văzut palmierii înşiraţi de-a lungul şoselei, încărcaţi cu nuci de cocos. Avem cu siguranţă cu toţii, pe lângă alte concepte şi viziuni, şi o viziune „cocotieră“ asupra vieţii, în care trebuie să fie neapărat cald, bine, cu o plajă albă şi un ocean azur pe fundal. Neapărat şi nişte palmieri înclinaţi spre partea de unde pot să apără uitarea de sine şi bucuria.
Timp de o săptămână am colindat prin sudul Floridei de la lacul Okeechobee la Naples şi St. Petersburg, de la Fort Lauderdale, Miami, Coral Gables, Biscaya, până în capătul cel mai de sud al Statelor Unite, în Key West, şi înapoi în sălbăticia din mlaştinile din Everglades. Totul era nou, neaşteptat, scos dintr-o altă cutie a naturii, care nu se potrivea cu nimic din ce știam eu despre America.
Am străbătut tot Everglades de la vest la est pe Aligator Highway şi am înţeles că, deşi tulburată de mâna omului, această parte a Floridei are încă plămâni şi suflet. Zbori cu 130 de km la oră pe o autostradă perfect dreaptă, lungă de aproape 100 de kilometri, pe sub care, prin canale şi ecluze, apa cu toată viaţă ce-o cară cu ea continuă să se scurgă. Am oprit într-o parcare şi am văzut de sus fălcile câtorva aligatori care aşteptau să le aruncăm ceva de mâncare. Everglades-ul, larg şi apos ca o deltă ciudată, leneșă, părea să fi fost el însuşi inventat de oameni într-un moment de adâncă remuşcare sau de rătăcire. Totul se întâmplă la nivelul zero al oceanului. Din loc în loc, stuful des şi tăios dispărea şi vedeam oaze împădurite cu copaci de esenţă tare şi chiparoşi plini de păsări. E de ajuns ca pământul să fie doar cu jumătate de metru deasupra apei și acolo vegetația e cu totul alta.
După ieşirea din autostradă, am nimerit într-un loc izolat şi foarte sălbatic. Acolo, neatent, vorbind la mobil cu brokerul meu din New York, era să calc pe un aligator care îşi încălzea carcasa groasă la soare, în timp ce pândea lasciv nişte egrete şi nişte ştiuci la fel neatente. Am dorit totdeauna să mă reîntorc şi să regăsesc locul acela în care americanii şi natura pe care au invadat-o par să fi ajuns la un armistiţiu, la o înţelegere decentă de conviețuire.
După câţiva ani, fugind de frigul iernii din New York, am ajuns din nou în sudul Floridei şi am cumpărat acolo un apartament în care mergem cât putem de des, şi iarna, şi vara. Un canal navigabil în dreapta, numit Intercostal, şi oceanul cu albastrul de Caraibe şi rechinii lui, în stânga. De la etajul 20, drept în faţă, panorama unui peisaj semiurban, cu canale pline cu case particulare luxoase, piscine şi iahturi la scară. Puțin mai spre vest, aşteaptă mlaştinile curgătoare din Everglades, pufăind supărate la pândă. Oamenii le ignoră de parcă n-ar exista, gata însă să le mai fure câţiva acri de pământ.
Până nu demult, puteai cumpăra pe mai nimic o bucată de pământ care încă nu exista, acolo unde apa urma să fie drenată şi îngrădită cu diguri. Când vii cu avionul spre aeroportul din Fort Lauderdale, imaginea e suprarealistă. Pe coastă, oraşul, ca o Veneţie modernă, plină de canale şi yachturi, portul, piscine şi terenuri de golf, care toate se termină brusc într-un canal de drenaj drept ca o linie, dincolo de care, cât vezi cu ochii, sunt doar întinderi nesfârşite de apă, papură, sălbăticie. Nici urmă de picior de om. Cu ani în urmă, acolo a căzut un avion mare, proaspăt decolat, care a dispărut fără urmă înghiţit de Everglades, cu pasagerii devoraţi de crocodili şi vulturi.
Într-o iarnă, i-am convins pe ai mei să mergem în sălbăticie. Care sălbăticie? m-au întrebat de parcă n-ar fi bănuit ce se afla chiar după clădirile pe care le vedeam în depărtare de la balcon, acolo unde soarele apune mare şi roşu în fiecare seară. Ne-am urcat în maşină şi am luat-o spre sud, cu intenţia de-a le dovedi că, de fapt, trăim înconjuraţi de crocodili, păsări colorate, vulturi, pelicani, pitoni, nutrii, nurci, porci mistreţi şi vreo patru-cinci pantere ultraprotejate. O natură care, deşi înfrântă, încă îşi mai trage sufletul şi stă răbdătoare la pândă. Pentru că aşa cum spun din ce în ce mai mulţi, tot de la natură ni se va trage până la urmă…
Trecem prin Coral Gables, un cartier ca Beverly Hills, îngropat în bogăţie lucitoare şi vegetaţie luxuriantă, depășim un complex imobiliar uriaş cu multe clădiri elegante, cu porţi păzite, ziduri, lacuri, terenuri de golf, iarbă tunsă la mustaţă, risipă de palmieri. Un loc într-adevăr cu verdeaţă de care să te bucuri când eşti încă în viaţă. Zărim Universitatea Internaţională din Florida, imensă, cu câteva zeci de mii de studenţi, după care ne apar plantaţii exotice de papaya, portocali și lămâi. De aici, civilizaţia e întreruptă brusc de un dig drept şi foarte lung, care marchează intrarea în adevăratul Everglades. Drumul e îngust şi ridicat la un metru deasupra apei, care aici e forţa dominatoare. Încep faimoasele păduri de mangrove care cresc cu rădăcinile ieşite afară din apa semisărată. Între ele, vieţuiesc fauna şi flora speciale care există aici şi doar în alte câteva locuri din lume, ca India, Filipine sau America de Sud.
Tot acest uriaş ecosistem se datorează lacului Okeechobee, aflat aproape de Disney Land-ul din Orlando şi de râul Kissimmee, care se varsă în el. Lacul, fiind foarte puţin adânc, se scurge încet spre sud, în ocean, ca un fluviu imens, dispersat şi foarte leneş. Ajuns la Golful Mexicului, apa oceanului se amestecă treptat cu apa dulce care curge invizibil, dar continuu, ducând cu ea ultima suflare sănătoasă a Americii. Datorită climei blânde subtropicale şi a costului scăzut de viaţă, oamenii au furat treptat, hectar cu hectar, coastele Everglades-ului unde au construit oraşe, aeroporturi, căi ferate, plaje, şi în care au emigrat milioane de oameni din toată lumea. Canadienilor li se spune „snow birds“, pasări de zăpadă, pentru că din noiembrie îi auzi ciripind peste tot în quebecoasă, un dialect francez pe care francezii însă îl recunosc cu greu. În jurul locului în care locuim, rușii au devenit predominanți și, dacă te plimbi pe plaja interminabilă, rusa e limba cea mai vorbită.
E greu să şofezi în Everglades pentru că tot ce vezi în jur merită admirat. Oprim şi o luăm pe jos pe malul apei care nu e nici râu, nici ocean, nici deltă, cu apă nici dulce, nici sărată, nici curgătoare, nici stătătoare. Dăm dintr-o dată peste un mic golf, unde mii de păsări din toate speciile se hrănesc laolaltă, înghiţind din bancul de peşti care trece prin apa limpede şi puţin adâncă. Un japonez cu aparatul de fotografiat pus pe trepied ne face semn să ne mişcăm încet. Lebede, pelicani, raţe de toate culorile, egrete albe şi negre, alte specii de zburătoare pe care nu le mai văzusem, aproape se ciocnesc unele de altele urmărind bancul de peşti. Niciun zgomot, nicio ceartă, doar plescăituri de satisfacţie şi câte un fâlfâit de aripi. Crengile de mangrove sunt pline de păsări care stau sătule cu aripile desfăcute, salutând soarele la apus. Partea aceea din parc pare o cantină a păsărilor care nu se sinchisesc de oameni. La doar doi paşi, o altă deschidere de ape cu canele şi copaci mai înalţi. Aici, câţiva vulturi negri, pleşuvi şi cu creasta roşie aşteaptă să pice ceva. Aceiaşi vulturi uriaşi pe care i-am văzut şi în America centrală, în Columbia. Suntem sfătuiţi prin afişe să nu încercăm să hrănim vulturii şi crocodilii. Amendă 250 $ pentru că putem fi astfel răniţi şi identificaţi ca pradă. Crocodilii rezistă prin adaptare de milioane de ani, dinaintea dinozaurilor.
Doi aligatori stau nemişcaţi la marginea apei şi aşteaptă. Dinspre canalele îngrădite de ţesătura de mangrove apar 8-9 nouă caiace cu tineri germani care vâslesc spre mal. Le facem semne disperate să-şi schimbe direcţia.
Ajungem la capătul parcului, acolo unde delta se vărsă în ocean treptat, printre cele peste 1000 de insule pline de mangrove şi păsări. Lateral, poduri de lemn te duc adânc în pădurea şi hăţişurile din jur. În Everglades, fiecare ridicare a terenului doar de câţiva centimetri schimbă complet peisajul. Ajungem într-o adevărată junglă de hammock, un copac roşu de esenţă tare care creşte sute de ani pe zonele mai ridicate, doar cu puţin deasupra apei. Aici au trăit indienii Seminoli care populau Everglades-ul şi cu care albii invadatori au avut cele „trei războaie seminole“. Te întrebi cum poţi să ai un război într-un asemenea loc. La sfârşitul secolului XIX, indienii au fost aproape total exterminaţi sau împinşi în rezervaţii. Ne întoarcem tăcuţi în civilizaţia noastră, ieșim pe balcon de unde privim cum soarele e înghiţit de gura lacomă a deltei.
A doua zi părem contaminaţi. Ne urcăm în maşină şi pornim spre nord pe Tamiami Road, cel mai vechi drum din Everglades, să vedem o altă zonă, numită Shark Valley, Valea Rechinului. Luăm o şalupă „zburătoare“, care are o elice aeriană ca avioanele şi alunecă liniştit pe apă, peste stufăriş, plauri şi lanuri de nuferi. Păsările zboară speriate. E plin de aligatori care zac peste tot şi câte o manutee uriaşă iese la suprafaţă să respire. Manutee sau „vaca de apă“ e un mamifer uriaş verzui, pe cale de dispariţie pentru că, fiind mare şi greoi, e tăiat de elicele bărcilor care circulă pe canalele laterale. Arată ca nişte balene mai mici, cu nişte buze uriaşe, care pasc ierburile de pe fundul apelor. Am văzut manutee chiar şi pe canalul unde locuim, unde pot apărea şi delfini, pisici de mare sau chiar rechini rătăciţi din ocean. Natura se adaptează dacă nu e agresată continuu.
Șoferul ambarcaţiunii zburătoare care face un zgomot infernal opreşte undeva în mijlocul Everglades-ului şi ne lasă câteva minute să absorbim liniştea şi pacea din jur. Un miros de răchită înflorită ne inundă nările. În jur e plin de copaci scunzi care tocmai înfloresc. Indienii le mestecau coaja verde, bună la tratamentul durerilor de dinţi. Aşa se face că germanul Bayer, care trecea pe aici cu vreo sută de ani în urmă, a descoperit aspirina, care conţine substanţa produsă de acele tufe.
Ghidul, un american cu păr lung prins în coadă de cal şi piele arsă de soare, ne arată locul unde cu puțin timp în urmă a fost prins un piton burmez lung de şase metri, care înghiţise un aligator de un metru şi jumătate. A fost capturat viu şi studiat cu tomograful la Universitatea din Florida. Crocodilul a dispărut în burta lui cu solzi şi oase în doar şase zile. Pitonii burmezi sunt urmaşii celor scăpaţi ca pets din casele oamenilor şi care au invadat Florida. Vânătoarea de pitoni continuă de câţiva ani în Everglades, cu o răsplată de 1000 de dolari pentru fiecare piton prins și unii fac bani din asta. Cei care locuiesc aproape de canalele laterale se pot trezi cu aligatori în piscine sau cu pitoni periculoşi în grădină. Cea mai recentă şi mai distrugătoare invazie e cea a pisicilor sălbăticite care atacă păsările și le mănâncă ouăle. Într-un resort din Orlando, chiar în Disneyland, un copil de trei ani a fost înșfăcat de pe o alee de un aligator și tras în mlaștină.
Ajungem şi în Shark Valley. Aici, aligatorii sunt atât de mulţi şi de învăţaţi cu oamenii, încât zac impasibili, nemișcați peste tot, tolăniți în mijlocul drumului. În apă mişună ştiuci şi peşti pestriţi care hrănesc păsările atârnate în copacii de deasupra. Într-o zonă cu tufe dese, se petrece o dramă la care asistăm neputincioşi. Nişte pui căzuţi dintr-un cuib sunt devoraţi de un animal pe care nu avem cum să-l identificăm, deoarece putem doar să auzim grohăituri şi zbatere de aripi. Ne plimbăm pe o alee nesfârşită ocolind aligatorii care se întind la soare pe asfalt.
La doi paşi, e o rezervaţie de indieni, urmaşii seminolilor, unde contra cost ţi se face o demonstraţie de dresaj cu aligatori (care se află şi ca meniu principal la restaurantul local). E singura rezervaţie de indieni fără cazinou, fiind prea departe de lumea albilor. Neavând nevoie de autorizaţii statale, rezervaţiile de indieni s-au umplut de cazinouri unde omul alb încă face şi drege jocurile. Trecem pe lângă școala seminolă unde copiii seamănă cu cei din Guatemala sau Mexic. Poliția „tribală” și tribunalul „tribal” au case largi, cu două-trei mașini mari în față și bărci cu motor în spate, la apă.
Ne întoarcem acasă în apartamentul de la etajul 20 cu o oarecare uşurare. Dar şi cu senzaţia că suntem acolo cu totul întâmplător. Trecem pe lângă şirul de zgârie-nori nou-nouţi, în jurul cărora planează tot timpul cârduri de vulturi. Acum doi-trei ani, când piaţa imobiliară se prăbuşise, ultimele etaje fiind prea scumpe nu se vânduseră şi erau locuite de păsări de pradă. Sute şi mii de vulturi negri îşi făcuseră cuiburi pe balcoane şi terase, făcându-ne să simţim că e de ajuns să le întoarcem puţin spatele, sau să ne retragem pentru o vreme şi Everglades-ul ar putea lua totul înapoi în primire. Nu de mult, cuiburile vulturilor au dispărut, semn că America e încă în mişcare, gata să-şi menţină cu ghearele toate cuceririle.
Doar că de jur împrejur apa crește cu fiecare an. Unele plaje sunt atât de cariate de valuri și de maree, încât palmierii se prăbușesc în apă. La câțiva ani, apar barje plutitoare care aruncă tone de nisip pe plaje, iar în locurile mai expuse se pun diguri și piatră. În districtul art deco din Miami sunt deja instalate sute de pompe, având în vedere că în timpul uraganelor și ploilor sunt inundate străzi întregi. Există deja un plan statal cu ce ar putea fi salvat și ce nu în cazul în care nivelul apei oceanului va continua să crească. Olanda trăiește sub nivelul oceanului de multă vreme, așa că au fost aduși specialiști olandezi. Aceștia au ridicat din umeri spunând că îndiguirea Floridei n-ar funcționa. Totul stă pe o rocă poroasă și apa ar trece prin ea oricum. Plus așa zisele „sink hole”-uri, goluri mari, impredictibile în sol, care se prăbușesc din când în când înghițind case, clădiri și oameni.
Altfel, toate bune în Florida. Oameni din nordul rece continuă să vină iarna aici la căldură, se construiesc turnuri tot mai înalte direct pe plajă și, dacă ghețarii continuă să se topească în același ritm, ne vom muta mai aproape de cer.
