Adrian Sângeorzan 
În India totul pare început foarte de demult şi lăsat neterminat, ca un mit care-a uitat ce-a vrut să spună. Mark Twain zicea despre India că o bănuia la fel de veche ca istoria sau ca timpul, dar că nu se aşteptase s-o găsească mai veche decât amândouă puse la un loc.
Voiam neapărat să văd India înainte de-a suferi schimbarea impusă de globalizarea mondială. Am ajuns acolo în martie 2008, într-o perioadă liniştită, care nu prevestea cu nimic atacurile teroriste ce aveau să urmeze. Am citit cărţi despre ea, am văzut filme, am lucrat în New York cu mulţi indieni, însă India, văzută la fața locului, m-a luat cu totul prin surprindere. E o lume care stă ascunsă în detalii pe care le vezi doar când te apropii cu adevărat de ele şi care-ţi invadează toate simţurile de cum ieşi din aeroport. Nimic nu te va pregăti îndeajuns pentru contactul cu această lume care nici nu merge, nici nu stă, nu pluteşte, nu zboară, dar nici nu se scufundă de mii de ani. Mai mult de jumătate din India se naşte, trăieşte, moare şi e incinerată afară, în stradă, pe câmp, o peninsulă mică, dar cu mult peste un miliard de locuitori, căreia zeii au uitat să-i ridice acoperişul până la capăt.
Prima zi în Old Delhi a fost un şoc. N-am înţeles mare lucru din oraşul cel mai cosmopolit al Indiei, unde am umblat dintr-un templu grandios în altul, şi între care sărăcia, vacile, câinii, dar mai ales oamenii îşi exersează supravieţuirea zilnică ca pe un balet straniu și incredibil. Pentru noi grotesc poate, dar natural și firesc, ca viaţa și ca moartea. Am stat o oră înăuntrul unui superb palat musulman de unde am privit consternat, nu minaretele, domurile sau detaliile lui, ci spectacolul străzilor care-l înconjurau. Dacă n-ar fi trecut zeci de mii de motorete, maşini, ricşe, biciclete, toate în diferite faze de dezintegrare, aş fi fost sigur că întoarcerea în timp e posibilă. Mare lucru nu-mi aduc aminte din acel palat, dar e greu să uit sutele de tarabe din jur. Cea în care trei copii treceau din mână în mână sute de găini albe cărora tatăl le tăia capul cu o viteză ameţitoare, aruncându-le undeva în spatele acelui abator improvizat. Lângă el, umăr la umăr, altul curăţa peşti, la un metru o tarabă cu antichităţi cu idoli hindu mutilaţi, smulşi cine ştie de unde, un cazan imens sub un foc făcut din balegă uscată, în care dădea în clocot mâncarea multor familii, nişte cuşti mici din lemn pe roţi în care stăteau niște jumătăți de bărbaţi ce păreau amputaţi de la brâu în jos, pentru că stăteau în poziţii perfecte de lotus. Fiecare vinde, face ceva, sau, pur şi simplu, asistă la spectacolul lumii. Un zid lung de care atârnă cele mai neașteptate lucruri, lângă care mișună copii, animale, mai ales bărbaţii, care cu fața la perete se bărbieresc între ei, se tund în faţa unor oglinzi ciobite şi urinează nestingheriţi. Un fel de zid imens de oameni, de-a lungul întregii Indii, un zid mai lung și mai vechi decât zidul chinezesc care nu va fi trecut pe nicio hartă.
Ghidul, un indian foarte educat şi amabil, ne-a sfătuit să evităm strada şi contactul direct cu oamenii. Să nu facem nici un „eye contact” cu cei care, cu siguranţă, ne vor înconjura constant între autobuz și temple, încercând să ne vândă ceva, să cerşească, să ne spună o poveste sau pur și simplu să ne arate că oamenii îşi pot păstra în privire, în același timp, zâmbetul, disperarea și resemnarea. Să nu-i privim şi să nu le vorbim, ca şi cum ar fi nişte stafii inexistente. E greu să nu te uiţi la oameni în India, e greu să nu le vorbeşti, deşi majoritatea nu vorbesc engleza. Încălcând regula, m-am ales până la urmă cu zeci de elefanţi, femei cu patru sau şase picioare, cărţi despre Kamasutra, mulţi Budha mici şi graşi, fluiere, clopote, măşti, pe care n-am să ştiu niciodată unde să le pun.
În prima seară în India, un jurnalist francez, bun prieten, care trăieşte în Delhi de 2 ani, organizează pentru noi pe terasa casei lui o petrecere, unde a adunat vreo treizeci de invitaţi. O amestecătură din toată lumea care ne face să ne simţim ca acasă, la New York. Întrei ei, patru români ce par adaptaţi, transformaţi şi mai ales atinşi într-un mod nobil şi înţelept de lumea în care trăiesc temporar, ceea ce mă face să cred că putem fi totuşi o naţie adaptabilă şi înţelegătoare, deşi n-am avut niciodată colonii şi contacte cu lumi îndepărtate. Ne-au asigurat cu toţii că un european poate trăi doar în acel oraş, şi că adevărata Indie începe abia dincolo de New Delhi.
Autostrada, care traversează țara de la nord la sud, trece prin mii de sate și orășele care încep direct din mijlocul șoselei. În fiecare seară când ajungeam cu bine la hotel, ne venea să-l luăm pe șofer în brațe și să-i mulțumim că suntem în viață și că n-a ucis pe nimeni. Autobuzul își face loc cu greu, evitând totdeauna, în ultimul moment, motociclete mai mult dezmembrate, femei cu copii în brațe, ricșe, cămile, vaci, câini, elefanți. Era o permanentă minune că în urma noastră nu rămânea nimeni strivit, schilodit sau măcar furios. Mi-am amintit fără să vreau de București și de agitația de acolo. În India n-am auzit oameni certându-se, n-am văzut fețe încruntate fără rost și nici măcar un singur accident de circulație, deși n-o supraveghea nimeni.
Ajunși la Jaipur, ne obișnuisem deja cu amestecul de palate fabuloase între care înaintai cu greu prin cea mai cruntă și mai colorată sărăcie. Acolo am nimerit în plină sărbătoare a culorilor, Holi, și am fost sfătuiți să stăm în hotel. Sute de mii de tineri ies pe străzi, beau alcool, aprind focuri prin care sar și aruncă prafuri colorate unii în alții. Până la urmă, am ieșit și noi în stradă și în câteva minute am fost înconjurați de zeci de tineri zgomotoși care ne-au întrebat politicos dacă vrem să fim colorați. Ne-au vopsit fețele strident, atingându-ne cu grijă. Nimic agresiv, ceva care semăna cu Haloween-ul din America.
Am plecat din Jaipur seara târziu, după ce s-a potolit toată nebunia. Ghidul părea ușor îngrijorat pentru că în urmă cu un an, de Holi, cineva aruncase în parbrizul autobuzului cu o piatră. Nimeni n-a pomenit vreodată cuvântul bombă, grenadă sau terorism.
De fapt, nu ne-am simțit aproape niciodată în pericol în India. Doar la un festival al elefanților din Jaipur am realizat cât de nepăziți și de vulnerabili eram. Partea acoperită a stadionului era rezervată doar pentru turiști, care mișunau peste tot, separați de indigenii care se îngrămădeau cuminți în zona rezervată lor, sub soarele torid. În segregata Indie a apărut în ultimii ani o nouă castă. Cea a turiștilor. O castă până acum foarte răsfățată, dorită, dar care s-ar putea în curând să dispară. După câteva luni, la Jaipur, aveau să fie uciși de bombe aproape 70 de oameni.
India e un continent în care nu vezi niciun semn al autorității. Nici măcar în New Delhi n-am văzut polițiști, pompieri sau mașini cu sirene, sau ambulanțe. Simbolul autorității în India e bastonul de bambus. Se numește lathi. La Agra, lângă Taj Mahal, doi polițiști patrulau ținându-se de mână. Erau înarmați cu bastoane de bambus. Ei mi-au explicat că puștii se apără cu ele de câini, adulții de copii, iar polițiștii le folosesc împotriva tuturora, dacă e cazul. Plus că se țin de mână nu pentru că sunt gay sau pentru că le e frică, ci pentru că sunt pur și simplu buni prieteni. O imagine foarte comună în toată India. Doi bărbați, băieți, polițiști ținându-se de mână, sau urinând cu spatele la lume, exact unde le vine.
Altfel, India are un bogat arsenal nuclear și o armată activă de vreo două milioane de soldați. Ghidul ne-a spus că rachetele lor nucleare, cu rază medie de acțiune, se numesc Agni, după zeul focului, cel care purifică totul. Informații care nu se potriveau de loc cu bulanele de bambus și cu tot ce vedeam în jurul nostru. Odată ce ieșeai pe stradă, te simțeai complet în voia sorții.
De la Jaipur, cu autobuzul spre Agra, trecem prin același peisaj în care totul pare vechi și nemișcat de când lumea. Natura Rajastanului e uscată ca iasca, prăfuită și mai are mult de așteptat până la următorul muson. Soarele torid e singurul lucru garantat și suntem abia în martie, când sunt doar 35oC ! În fiecare sat e un puț adânc cu apă, de la care și înspre care se văd șiruri de femei cu ulcioare grele pe cap. Sunt patru ani de când plouă puțin, orezul se împuținează și ziarele raportează zilnic numărul fermierilor care s-au sinucis, neputându-și plăti datoriile luate de la stat sau bănci.
Satele și micile orășele sunt atât de dese, încât între ele n-a mai rămas mare lucru. Noua generație de copii adună de peste tot bălegarul vacilor, din care fac un fel de plăcinte rotunde care sunt puse la uscat și care vor fi folosite drept combustibil la gătit. Până la urmă, nimic nu se pierde în India. Totul se reciclează cumva.
Cea mai importantă pare a fi aici reciclarea sufletelor. Ideea reîncarnării, baza hinduismului, pare a fi osia de bază a acestei uriașe mori care continuă să macine de peste 4000 de ani. Ce altceva i-ar ține de la revoltă pe toți acești oameni descărnați, istoviți, flămânzi, copleșiți de sărăcie și lipsă de speranță? Simți cum plutește în aer o mare și nesfârșită resemnare. Ar mai fi, poate, sistemul încă rigid al castelor și alte nenumărate motive care îți scapă, pentru că e ceva nevăzut, nepalpabil și absolut de neînțeles în India. Unii rămân acolo perioade mai lungi (englezii au stat peste două sute de ani), încercând să înțeleagă, dar nu cred că poți afla nicicum dacă ești la marginea unei lumi care începe să se trezească sau în mijlocul unei tragedii fără sfârșit.
Ajungem în sfârșit la Agra, unde vom vedea Taj Mahal, minune a lumii foarte populară în America, datorită cazinourilor cu același nume. Îmbulzeala, vânzătorii ambulanți, animalele, cerșetorii te copleșesc, până treci de punctul de control care, dintr-odată, devine serios ca pe un aeroport. Polițiști peste tot cu arme automate, control corporal dacă pari suspect. Un american din grup spune că Agra trebuie să vină de la Agravation. La intrarea în parcul unde se află mausoleul stăm la o coadă interminabilă, din care se desprinde o fată înaltă, frumoasă care, auzindu-ne vorbind, vine direct la noi și ne spune că și ea e româncă.
Taj Mahal, o culme a influenței islamice din Nordul Indiei, aparține Dinastiei Muchalilor, venite din Mongolia, care a avut un Imperiu de câteva ori mai mare decât Europa și care a durat peste 400 de ani. Până la urmă, un mausoleu imens de marmoră albă, frumos ornamentat în care e înmormântată o femeie care a murit la nașterea celui de-al 14 copil. Având în vedere că sunt ginecolog, poate c-am văzut totul tendențios, ca pe rezultatul unei tragedii obstetricale, care a dat peste cap timp de 15 ani viața unui imperiu uriaș. Taj Mahal s-a întâmplat să fie soția preferată a sultanului, aleasa inimii, din cele 5000 de soții, concubine și sclave care mișunau prin haremul lui de peste drum. Marele om a fost atât de tulburat de pierderea ei, încât pentru 2 ani a interzis orice tip de petrecere în imperiu, baterea tobelor, execuțiile cu elefanți care-și striveau victimele în piața publică, primirile de soli. Plus că ridicarea unui asemenea colos a stors visteria. Imediat după ce s-a terminat construcția mausoleului, sultanul le-a tăiat mâinile artiștilor care l-au gravat, pentru a fi sigur că va rămâne unic.
Băiatul cel mare, fiul lui Taj, l-a înlăturat de la domnie, lăsându-și tatăl într-un colț din Fortul Roșu, unde a trăit cu domiciliu forțat împreună cu doar 300 de concubine și de unde privea trist spre Taj Mahal. A murit din cauza unei supradoze de afrodiziace. O adevărată poveste de dragoste! Explicațiile ghidului ne-au întrecut din nou așteptările. Doar Sharon, o americancă pensionată care trăiește singură în Alaska, a părăsit la un moment dat grupul, ultragiată de toată povestea, de ideea de harem, de numărul imens al femeilor care acceptau acea situație, de afrodiziace, de toată nedreptatea. Incredibil! Lucrase toată viață la New York pentru UNESCO și venise să vadă unde s-au dus toate bilioanele trimise Indiei. Pe toți ne-a copleșit sărăcia pe care am văzut-o în stradă, și mai ales copiii care cerșeau peste tot, însă Sharon a fost singura care a continuat să-l întrebe pe ghid de ce nu sunt copiii aceia la școală. Incredibil!
La Kajuraho, unde am vizitat templele hindu descoperite în junglă de către englezi, Sharon a părăsit pur și simplu grupul. Scenele din Khamasutra, sculptate pe întreaga suprafață a templelor și pe care ghidul ni le explica vesel, arătându-ni-le cu punctul luminos al unei oglinzi, au fost mult prea mult pentru ea. Templele Jain, o sectă desprinsă din hinduism, au mai liniștit-o pentru că erau mai sobre. Plus că jain sunt cei mai habotnici vegetarieni care n-au voie să ucidă nicio formă de viață. Nu mănâncă decât ce crește deasupra pământului. Cartofii, ceapa, morcovii sunt interziși, deoarece plantarea și scoaterea lor ar putea omorî din greșeală o furnică sau o râmă.
La Varanasi (sau Benares), oraș ținut și el în afara traseelor turistice, India atinge apogeul. Dacă s-ar spune în India că toate drumurile duc undeva, atunci ele ar duce la Varanasi, cel mai vechi oraș viu din istorie, mai vechi decât Roma. Aici își au originile atât hinduismul, cât și budismul. Unul dintre prietenii care era cu noi și care se apropiase mult de budism în ultimii ani a dat un pas înapoi după vizitarea Stupei din Sarnath, locul unde s-a fondat budismul. În India, a intrat în contact direct nu cu filozofia budistă, care-i era familiară, ci cu instituția și religia budistă create de oameni după moartea lui Budha, după bunul lor plac.
La Varanasi, cu cât te apropii de Gange, cu atât ești mai aproape de adevăr și cu atât îl vei înțelege mai puțin. Densitatea corpurilor umane crește incredibil și orice tentativă de-a le evita e inutilă. Am ajuns cu greu la fluviu, înghesuiți în niște ricșe la care pedalau cei mai costelivi bărbați care, deși zâmbitori, păreau pe ultimul lor drum, cu fiecare cursă pe care-o făceau. Înghesuiala și zgomotul au întrecut tot ce văzusem până atunci.
Înaintăm cu greu, trecând pe lângă câteva temple hinduse, unde am văzut pentru prima dată soldați, poliție, cuiburi intimidante de mitraliere în spatele sacilor cu nisip. Când ajungi la treptele care coboară în fluviu, ești nevoit să te lași luat de val și încetezi să te mai miri. Unii poartă ochelarii fumurii sau măști de protecție, pentru că aerul e foarte greu, miresmele copleșitoare, culorile tari.
Cred că India e parțial salvată de culori, care plutesc peste tot în hainele oamenilor, vegetație, albastrul cerului, ca un ecran protector. La Varanasi și-ar dori să moară orice hindus adevărat, ne spune ghidul, și mulți bătrâni și bolnavi incurabili chiar vin aici spre sfârșitul vieții, pe care îl așteaptă resemnați cât mai aproape de Gange. Zac peste tot. Ceremonia de seară văzută de pe râu e misterioasă, plină de focuri, zgomote de clopoței și tobe. Dimineața la ora 5, malul Gangelui la Varanasi e cu totul alt loc. Poți în sfârșit merge pe stradă și poți respira. Preoții se închină răsăritului de soare, oamenii, animalele și sufletele proaspăt plecate intră în apa sfântă și se amestecă printre toate resturile lumii.
Cei arși pe malul Gangelui se spune că pleacă direct în rai, evitând astfel reîncarnări inutile și dureroase. Primele trupuri sunt deja pe grămada de lemne care fumegă încă nehotărâtă. Trei metri cubi pentru un trup normal. În trei-patru ore nu mai rămâne aproape nimic. Îl întreb pe ghid ce s-ar întâmpla dacă unul dintre turiști ar muri pe acolo. Îmi răspunde simplu că se întâmplă destul de des și că de obicei sunt arși fără discriminare a doua zi, ca toată lumea, doar că nu în zona de cremare hindusă. Plus că lor li se păstrează cenușa. Poate că e nevoie de patru-cinci metri cubi de lemn, pentru că suntem mai înstăriți și mai grași, dar mai bine să stăm cu degetele încrucișate, ne spune ghidul. După o oră, când flăcările prind curaj, fumul se potolește, iar după 2-3 ore, prin jarul roșu, nu se mai văd nici oasele. Cenușa e măturată în fluviu înainte de-a se stinge și altul vine la rând.
India e un loc fără cimitire și dacă se întâmplă să vezi unul e sigur un cimitir englezesc. În Nepal am putut asista la toată ceremonia cremării de foarte aproape. Sus, în munți, în zona tibetană, unde lemnul e rar, corpurile sunt tăiate în bucăți care sunt apoi împrăștiate pe stânci pradă animalelor. Lângă ocean, sunt aruncate în apă legate de un bolovan. Se numesc înmormântări aeriene sau acvatice. Nici cu sufletul în el, corpului nu i se acordă mai multă importanță decât unui vehicul temporar, iar după plecarea sufletului, corpul nu mai valorează nimic. Deși am fost protejați și am văzut totul cu ochii turistului, am simțit că Varanasi e locul în care ființa ta ar putea fi înghițită, absorbită de mulțime, o mulțime altfel pașnică și resemnată.
