Rătăcirea absolută

            Nepalul pare o prelungire a Indiei, care urcă gâfâind spre munți până întâlnește zăpada veșnică din Himalaia. Un teritoriu mic făcut sandvici între India și China. Partea cea mai bună a unui sandvici e între cele două felii, ne spune ghidul de cum ieșim din aeroportul din Kathamandu. Prins între cei doi coloși care urcă spre Himalaia din direcții opuse, e greu sa-ți imaginezi Nepalul în postura unui sandvici prea fericit.

            Katmandu mi-a adus aminte de ultima perioada ceaușistă din Romania. Am nimerit acolo într-o perioadă tulbure, datorată mișcărilor din Tibet și comuniștilor maoiști care voiau cu orice preț să câștige alegerile care aveau loc peste câteva săptămâni. Militari, poliție înarmată până-n dinți, cuiburi de mitraliere pe ziduri, cozi imense la benzină,  palatul regal izolat și prăfuit, invadat seara de corbi care aproape rup crengile copacilor, ca o prevestire rea. Peste drum, era sediul partidului comunist. O altă sărăcie decât cea din India. O sărăcie curată, oarecare ordine și disciplină tristă, care-mi aminteau de lumea din care fugisem în 1990.

            Am vizitat orașe medievale incredibil de frumoase, temple hinduse și budiste magice, între care apăreau, când îți era lumea mai dragă, mașini afișând secera și ciocanul pe cunoscutul fundal roșu, urlând lozinci în difuzoare, speriind maimuțele, porumbeii și turiștii. Ghidul ne-a asigurat  că demonstrațiile de stradă, încăierările, bombele aruncate în moschei și temple sunt absolut inofensive pentru turiști și ne-a implorat  să răspândim doar vești bune și să mai trecem prin Nepal, țară complet dependentă de turism. Cineva din grup a spus că în India și Nepal comunismul ar fi fost poate benefic, afirmație care mi-a dat fiori. China era la doi pași, dincolo de Himalaia, cu forța ei imensă, bine ținută în frâu, cu progresul ei fără margini, cu religiile și vechea cultură bine sufocate.

            După India, Nepalul pare un fel de ușurare de care nu-ți vine să te bucuri. Abia ne obișnuisem cu șocul pe care India ni-l produsese și, chiar dacă nu ne îndrăgostisem de ea, eram cu siguranță fermecați și curioși până peste cap. Peisajul e cu totul altfel decât cel din India, de unde venim copleșiți ca niște extratereștri care tocmai au descoperit o planetă despre care nu știuseră nimic.

            Nepalul e un regat pe ducă, ne spune ghidul.  Mai exact, regele Gyanendra, care încă mai locuiește în palatul regal, și-a făcut deja bagajele și așteaptă doar să piardă oficial alegerile aflate în curs de desfășurare. Ghidul pare un ghicitor tibetan sigur pe el. Toate prezicerile lui aveau să se adeverească în curând, pentru că în luna mai regele a trebuit să părăsească Nepalul, care a devenit un fel de republică federală. Omul nostru are trăsături amestecate, ca majoritatea nepalezilor. Un amestec interesant, provocator, în care transparența și simplitatea indienilor e pusă la grea încercare de ceea ce au moștenit de la chinezi.

            Cu cât urci spre Himalaia și te apropii de China, cu atât vei citi și vei înțelege mai greu fețele oamenilor. Nepalul nu e o simplă prelungire muntoasă a Indiei. Totul pare mai adunat, mai organizat, mai curat. Munții se văd înconjurând impozant orizontul acestei imense văi, numite Kathmandu Valley, care până în secolul 18 a fost locuită de mici regate separate ce s-au luptat mereu între ele.

            În prima seară, am fost lăsați de capul nostru, deoarece aici ne puteam îndeplini în sfârșit o nevoie simplă de care uitasem, aceea a mersului pe jos. În India ne dăduserăm bătuți. Aproape niciodată n-am putut înainta mai mult de câteva sute de metri, fără a fi înconjurați de oameni care voiau să-ți vândă ceva, să cerșească sau doar să te atingă. Cu toate astea, în India nu te simțeai în pericol, deși nu era niciodată vreun polițist în jur. Te simțeai doar stânjenit, neputincios și puțin vinovat că nu poți face absolut nimic pentru toate rănile oamenilor, animalelor, pământului, răni care stau așa deschise de mii de ani, ca niște plante carnivore. Doar un turist naiv le poate crede proaspete și vindecabile .

            În Nepal au apărut, de cum am ieșit din hotel, uniformele, poliția stradală și, ca să ne simțim mai în siguranță, armata. Patrule înarmate până-n dinți cu veste antiglonț, căști de oțel si automate încărcate vegheau la colțurile străzilor. Din loc în loc, neașteptate cuiburi din saci de nisip de unde ieșeau amenințătoare țevile unor mitraliere.  Aflăm că în Kathmandu sunt aproape în fiecare zi sunt proteste violente pentru Tibet, ciocniri, arestări, gaze lacrimogene.

            De la hotel până la palatal regal sunt doar câteva străzi pe care le parcurgem cu dificultate, din cauza traficului și a aerului greu de respirat. Nu din cauza altitudinii, ci a poluării imense. Toate mașinile și motocicletele Nepalului par a trece prin acele piețe din jurul palatului regal unde oamenii se mișcă tăcuți, cu măști sau batiste la gură. Te ustură ochii, iar praful n-apucă să se așeze niciodată ca lumea. De pe zidurile palatului sclipesc țevile mitralierelor în razele lunii, care pare a fi singura sursă de lumină pe care putem conta. Curentul electric e drămuit peste tot, se poate întrerupe oricând și n-am văzut niciunde un palat mai întunecos și mai sumbru.

            Cu șase ani în urmă, fostul rege și întreaga familie regală fuseseră masacrați de unul dintre membri ei, un dement drogat, iar noul rege nu mai e dorit de nimeni. Copacii din curtea palatului nu au frunze, ci păsări. Zeci de mii de corbi și egrete stau ciorchine pe crengile copacilor gata să le rupă. Imaginea e copleșitoare și neașteptată, suprarealistă, decupată parcă dintr-un film făcut pe computer sau dintr-un blestem asiatic pe care nu știm să-l interpretăm.  În fața unei benzinării, stau la coadă zeci și sute de mașini și motociclete. Benzina care vine din India e raționalizată. Un motociclist primește doar 3 litri pe săptămână. Încerc să-i explic unui american din grup că pe vremuri, în România, primeam doar 20 de litri de benzină pe lună și nu pricepe nimic.

            Ajungem apoi în fața unei clădiri care ne dă fiori. E sediul Partidului Comunist Maoist din Nepal. Secera și ciocanul stau semețe deasupra unei imense porți roșii. În India ne obișnuisem să vedem peste tot svastica, străvechi semn hindus de bună primire. Lumea se schimbă, mi-am spus a nu știu câta oară, simbolurile s-au metamorfozat și ele. Peste munți, e China comunistă care așteptă foarte capitalist schimbarea lumii.

            A doua zi, sub lumina soarelui, totul arăta altfel. Vizităm Dumbar Square și unul dintre templele budiste, o Stupă, considerată sacră pentru că înăuntrul ei ar fi zidită o parte din cenușa lui Buddha. În jurul templului, se învârt rugându-se sute de pelerini, mulți veniți de departe, din munți. Colorat îmbrăcați, în haine de sărbătoare, par foarte pătrunși, complet detașați de agitația din jur, unde totul e de vânzare.

            Dacă nu am avea ghidul cu noi, ar fi imposibil să distingem ceea ce e hindus de ceea ce e budist. Pe măsură ce urci spre munți și te apropii de Tibet, diferențele par să dispară, religiile par a se amesteca. Vizităm un oraș medieval hinduist plin de temple sub formă de pagode, în care piatra și lemnul par a trece permanent și neobservat dintr-o stare în alta. Pe străzi au reapărut vacile sfinte care se plimbă în voie, maimuțele, de care suntem sfătuiți să ne ferim, și idoli de piatră sub formă de vaci, maimuțe și elefanți la care credincioșii se închină pioși.

            Asaltul olfactiv e puternic, greu de clasificat, pentru că totul miroase altfel, dincolo de ceea ce simțurile noastre sunt obișnuite. Florile coboară din copaci uriași, la tarabe se vând mirodenii, ierburi, pește uscat, măști protectoare care alungă moartea și spiritele rele, iar vântul care coboară din Himalaia amestecă toate aceste odoruri, mișcând încet limbile miilor de clopoței și steagurile colorate pe care sunt scrise rugăciuni și mantre.

            Dacă n-ar fi câțiva turiști în jur ai crede că ai ieșit din timp și din orice spațiu la care te poți raporta. Cred că asta i-a fascinat pe toți cei care s-au legat de această parte a lumii: rătăcirea absolută la a cărei margini simți că ai ajuns, desprinderea completă de tot ceea ce știai. Celui mai înalt dintre temple încă i se mai spune templul hippy, deoarece în anii 60 și 70  Kathmandhu era invadat de hippy din toată lumea. Se putea trăi aici cu un dolar-doi pe zi și pe treptele templelor zăceau cu sutele fumând nestânjeniți marijuana, opium sau hașiș.

            Apoi s-a stricat toată vraja. În piață a intrat o mașină cu difuzoare asurzitoare, împodobită ca la defilările de 1Mai, cu secera și ciocanul pe fundalul roșu cunoscut. Cineva a ținut o cuvântare agitată, s-au adunat câteva sute de oameni, aceiași care se închinau la idolii din jur. Ghidul ne-a liniștit, nu era decât febra alegerilor, și ne-a spus discret să ne ținem mai bine după el, avea să ne ducă în locuri misterioase. Am traversat niște ganguri înguste unde nu era țipenie de om și, după ce a trebuit să-mi feresc capul de câteva grinzi și praguri foarte joase, ne-am trezit într-o curte interioară în care erau sculptați în piatră elefanți și maimuțe. Ne-a făcut semn să tăcem și să privim în jur. Același sunet de clopoței mișcați de vânt, plus mormăitul unor bărbați care se rugau cu voci egale și grave, rupți de restul lumii. Era un templu activ în care n-aveau voie să aducă turiști. Doi bărbați rași în cap înfășurați în robe portocalii au trecut tăcuți și absenți pe lângă noi. Sau prin noi, le era totuna. Am plecat convinși că am fost martorii unui ritual vechi și divin, mai ales că n-am priceput nimic din el. Ne-am retras aproape cu spatele și am ajuns într-o altă curte interioară în care nu mai eram singuri. Doar o mână de turiști bine selectați, fiecare cu ghid particular. Japonezi îndoiți de câte aparate de fotografiat purtau la gât.

            O s-o vedeți pe Kumari, ne-a șoptit ghidul. Cu condiția să nu facem poze. Frustrarea de pe fețele imobile ale japonezilor e imposibil de descris în cuvinte.

            Kumari este un idol uman sub forma unei fetițe prepubere, aleasă pe la 5 ani de un grup de călugări inițiați si expulzată din templu odată cu prima menstruație. Sau pentru orice altă sângerare, provocată chiar și de o tăietură la deget. Trăiește izolată, fără educație, ca o prințesă surghiunită căreia toți i se închină. E scoasă din palat cu mare alai, doar de 13 ori pe an cu ocazia diferitelor sărbători. Privim cu toții spre micul ei turn și nu putem să nu observăm frumusețea filigranată a ferestrelor de lemn ale căror scene se continuă neobservat pe piatra turnului. Și iat-o că apare la fereastră pentru câteva secunde. O fată de cam 10 ani, îmbrăcată colorat, fardată puternic. N-a clipit nici măcar odată, s-a uitat la noi stânjenită și a dispărut în singurătatea ei. După expulzarea din raiul temporar, Kumari devine o persoană care nu se mai potrivește niciunde. Familia abia o mai recunoaște și de obicei rămâne nemăritată.

            A doua zi, am urcat cu un mic autobuz pe munte, într-un loc de unde se presupunea că vom putea vedea Everestul. Nu am văzut nimic din cauza vremii, dar am fost cu toții fericiți că am scăpat cu viață. Roțile mașinii au rulat în permanență pe marginea neantului. În Nepal nu există trenuri. Doar mașini și călători supraviețuitori, avioane mici și vulturi.

            La întoarcere ne-am oprit la Pashupatinath, templul sfânt. Pe ruguri ardea al treilea rând de morți din ziua aceea. Ne-am plimbat printre templele care urcă pe dealuri și am făcut poze cu așa-zișii asceți, care iau tot felul de poziții catatonice. Pentru câteva rupii în plus, își pot trece un ac bont prin pielea obrazului. Unul din ei, pentru un preț modic, se oferea să ridice o greutate de 30 kg agățată de penis. Alții care își făcuseră plinul mâncau și fumau pe pietrele templelor, mulțumiți de recolta acelei zile. Sunt fardați ca niște saltimbanci triști ai nemișcării, pentru că știu bine că într-o zi vor sfârși pe rugurile de vizavi.

            Adevăratul spectacol, acela al morții nefardate, e pe faleza care se întinde de-a lungul râului aproape secat. Aici nimeni nu cerșește, nu se înghesuie și nu te privește în ochi. Poți să te apropii de ruguri cât vrei. În jurul râului e plin de ospicii cu bolnavi muribunzi, care așteaptă împăcați să le vină rândul pe rugurile de vizavi. Sunt zeci de ruguri care ies înspre apă ca niște limbi de piatră. Pe cele mai apropiate de apă sunt arși cei din castele superioare, oamenii cu bani. În spatele rugurilor atârnă reclamă mare „Centru de donare pentru cornee”. Cornea e acea parte a ochiului care se poate recolta simplu cu lama unui bisturiu. E ultima ofrandă pe care mortul, cald încă, o mai poate face vieții. Plus că centrul de donare va plăti pentru o parte din funeralii. Moartea e profitabilă până și aici.

            Am asistat de foarte aproape la funeraliile unui bărbat. A fost adus pe o targă din bambus și așezat direct pe rugul de lemn. Trei metri cubi, esență tare. Era învelit în robe portocalii, acoperite cu ghirlande de flori și multe bancnote. Preotul care-a condus ceremonia a aruncat florile în apă si a adunat cu grijă toți banii. Apoi a turnat peste corp uleiuri speciale care ajută la ardere. Nu mirosea urât în jur. A înconjurat rugul de trei ori cu o torță aprinsă, însoțit de fiul cel mai mare al defunctului, cel care aprinde focul. În timpul cremării, care durează ore, băieții mortului se rad în cap unul pe altul, lăsându-și doar un smoc de păr în vârful capului. Femeile stau deoparte pe celălalt mal al râului și plâng. La sfârșit pot să se apropie doar pentru a arunca cenușa în apă. Soția mortului poate cel mult să-și facă sathi, adică să sară în foc și să ardă odată cu bărbatul ei.

            Pe de altă parte, Nepalul și Tibetul cred că sunt singurele locuri din lume unde se practică poligamia la femei. Sus, în zona alpină, o femeie poate să se căsătorească cu mai mulți bărbați odată, de obicei frați sau rude apropiate.  Motivele sunt legate mai ales de păstrarea moștenirii în aceeași familie. Ni se spune că nu sunt prea multe plângeri din partea femeilor care își programează bărbații după preferințe și, mai ales, după accesibilități, pentru că oamenii lor sunt veșnic plecați prin munți cu tot feluri de treburi. Copiii sunt ai tuturor și paternitatea nu se discută.

            Când rugul a fost cuprins de flăcări, am plecat și ne-am plimbat tăcuți pe acea faleză a morții. Vântul care cobora din Himalaia se întețise, întărâtând focurile. Se auzea fâlfâitul miilor de steaguri întinse între copaci, clinchetul clopoțeilor cu limbi de frunze, trosnitul lemnelor de fag și al oaselor care se întorceau cuminți în natură. După două-trei ore, prin grămada de jar incandescent nu se mai vedea nimic. Cenușa era măturată în râu cu mult înainte de-a se răci, iar apa sfârâia încinsă. Pe apă pluteau jerbe cu flori, lumânări aprinse, dar mai ales sticle și pungi de plastic și tot ceea ce oamenii aruncă înainte de-a se contopi cu râul, care aștepta lacom ploile musonului, să se umfle și să ducă totul la vale.

(sursa foto: welcomenepal.com)