Adrian Sângeorzan 
Înainte de-a intra în Siem Reap, am dat o fugă până la casa lui Soc, unde unul din cei doi băieți ai lui i-a adus niște acte legate de excursia noastră. Mama lui stătea pe verandă într-un jilț mobil colonial și ne privea cu un oarecare dispreț, de parcă nici n-am fi existat. „E îngrijorată de câte ori plec undeva, deși știe că acum sunt ghid turistic”. ”Ce ai lucrat înainte?” l-am întrebat. ”Întreabă-mă ce n-am lucrat, e mai simplu”. A tăcut apoi, dar trecând printr-un sat ne-a arătat cu mâna o pancartă care se repeta des și pe care erau imaginile a trei bărbați. „Cel din dreapta e un unchiul meu. Ăștia sunt comuniști și sunt la putere din 79.” „Parcă citisem undeva că aveți din nou rege…”„Și crezi că nu merg împreună?” A tăcut din nou câteva mile apoi a continuat: „Am lucrat pentru toți după ce m-am întors din război în 93. Din cei unsprezece colegi care plecasem, am fost singurul care m-am întors nevătămat. Au mai supraviețuit doi, dar fără o mână, fără un picior… Doctorii de pe front știau să facă doar amputații… Până prin 97 în țara asta meseria de bază era supraviețuirea. Eu m-am descurcat destul de bine!” Socrate a râs apoi, pentru a ne arăta cum arată râsul unui supraviețuitor cambodgian.
„Când m-am întors, mama și mătușile mi-au numărat zile întregi până și degetele de la picioare. Apoi au început să-mi aducă fete de măritat la pețit, să-mi aleg cel puțin una. Nu mai erau bărbați! Patru ani nu știuseră de noi nimic, din cauză că poșta era interzisă în armată. A trebuit să merg din casă în casă să le spun cum le-au murit băieții, prietenii mei. După două luni, îmi arătaseră patruzeci de fete, iar eu intrasem într-o depresie mai deasă ca jungla. Voi, în America, știți multe despre depresie, nu-i așa? Să știți că în Cambodgia nu s-a sinucis nimeni. Aici trebuia doar să ai răbdare și să aștepți să te termine alții. Atunci am fugit de-acasă și patru luni am fost călugăr într-un templu unde am luat „prozac” budist. Hmm, da, da, meditație, meditație! Mi-am liniștit treptat furia și tristețea, deși n-am uitat nimic. Uite, copiii mei nici nu mai învață la școală despre khmerii roșii și despre Pol Pot. Nu i-au băgat în cartea de istorie, să uităm naibii totul mai repede.”
Îi vedeam fața în oglinda retrovizoare, deși încă senină începuse să aibă câteva cute pe frunte. Tăceam cu toții pentru că nu voiam să-l întrerupem. „Apoi am plecat înapoi în junglă unde am lucrat pentru cei de la Națiunile Unite și puțin și pentru CIA. N-a fost rău. Eram interpret, vorbesc patru limbi, sunt călăuză și am fost chiar mediator atunci când khmerii roșii voiau să trateze cu noi. Am stat un timp și în Vietnam. Când unii din gherila din sud au început să dezerteze, cei fideli lui Pol Pot au stricat treaba. Au început să captureze și să decapiteze lucrători de la ONU. Le puneau capetele în țărușe la liziera pădurii, de le simțeam duhoarea până departe. Într-o seară, eram în recunoaștere în uniforme cu banderolele ONU la mână, când am simțit că ceva nu era în regulă. Câteva tufe își schimbau pozițiile când întorceam capul. Am știut imediat că suntem înconjurați. Le-am cerut tuturor alor mei să ridice mâinile și să stea nemișcați. Idioții ne trimiteau în recunoaștere fără arme, iar noi, și mai proști, acceptam.
Erau cel puțin douăzeci de tufe bine înarmate și ne-au dus într-un mic lagăr unde mai aveau vreo zece ca noi. Mi-am dat seama că nu era un grup important, nu aveau un șef important, și m-am pus imediat pe treabă. Am scos din buzunar 1000 de dolari fără de care nu ieșeam în recunoaștere. Le-am spus că am fost și eu khmer roșu, dar sorry, am dezertat împreună cu unul din vechii lor șefi, al cărui nume mi-a venit la timp pe buze. El era prizonier de partea cealaltă. Le-am spus: stați aici ca proștii, morți de foame, în loc sa treceți la ONU unde primiți garantat 800$ pe lună și pensie. Veniți cu noi, depuneți armele și gata. Vă garantez. De asta am și venit spre voi cu mâinile goale, doar nu sunt nebun! Veniți doi cu mine în satul de lângă râu, cumpăr un bivol, whisky Johnny Walker, tot ce vreți voi. Facem un chef zdravăn, suntem tineri, e păcat, ce naiba! Vă gătesc eu! Nu s-au opus. Am adus un vițel și câteva sticle de Johnny Walker, plus un buzunar plin cu marijuana. Apoi am belit vițelul și le-am gătit, fără să mai pun presiune pe ei. Erau lihniți. Am pus în ceaun toată marijuana, dar doi dintre ai mei nu s-au prins. Au mâncat ca proștii, au băut, încât a trebuit să-i cărăm la urmă în spate. Unul dintre ei era egiptean, e cel care a scris la ONU o plângere, pretinzând că am fost răscumpărați pentru o sută de mii de dolari. I-am primit în rate și i-am împărțit. A fost super.
Le-am cerut apoi să mă mute în nord, pentru că dacă mai dădeam peste aceiași tipi, nu mă mai vedea mama. Între timp, a venit în țară regele, monarhiștii au câștigat puterea și lucrurile păreau intrate pe un alt făgaș. Deloc mai sigur, să nu credeți, pentru că în spate comuniștii nu dormeau deloc pe ei. Ei știu cum să vegheze. Și, pac, pac, o lovitură de stat! Comuniștii mai deștepți preiau puterea, iar monarhiștii ce credeți că fac?” Soc se uită la noi ca la ora de istorie. „Nu știți, pentru că n-aveți junglă. Pac, pac, a doua gherilă prin păduri. Ba se coalizau, ba se împușcau cu khmerii roșii. Americanii îi pompau cu bani și arme pe monarhiști, chinezii pe ceilalți, eu iarăși interpret, călăuză, mediator ba pentru unii, ba pentru alții. Până m-au capturat din nou. După cum se mișcau tufele în pădure, am știut că sunt tot khmerii, doar că erau alții, mult mai flămânzi și cu voința mai zdruncinată. Dar și pe mine mă lăsaseră nervii și fantezia.
Am stat într-un lagăr două săptămână în care n-au executat pe nimeni. Nici nu-mi mai păsa. Dimineața devreme, ne duceau într-un sat pe jumătate părăsit să ajutăm țăranii să culeagă orezul. Era foamete mare pe-colo. Orezul crescuse anul acela până peste cap. Noroc că suntem mici. Într-o zi, un țăran a venit lângă mine și mi-a dat hainele lui. Mi-a spus s-o iau cu snopul de spice spre pădure și să nu mă mai întorc. Când am ajuns la locul unde loveau spicele de pământ, am văzut-o pe mama. Mi-a tras o palmă zdravănă și m-a tras în pădure. A doua zi, eram acasă unde mă aștepta o fată. Mama a închis ușa după ea și mi-a spus: Soc, de-acum asta e cușca ta și asta e nevastă-ta. De data asta am ascultat-o. Habar n-am avut de înțelegerea comuniștilor cu gherila monarhistă. Au fost mai deștepți, mai diplomatici, se săturaseră toți de gherile. De aceea avem astăzi și rege, și guvern comunist. Nici nu-i așa de rău. Doar că mi-a fost greu să mai găsesc un serviciu diplomatic ca lumea. Prea lucrasem pentru toți. Până la urmă e bine și călăuză pentru turiști.”
