Adrian Sângeorzan 
E greu să scrii despre ceva aproape perfect. Perfecțiunea mă inhibă şi mă irită. Trăind într-o lume atât de inegală ca America, pot avea reacții paradoxale atunci când vin în contact cu o societate lustruită, omogenă, bine finisată arhitectonic, social și uman.
Cu ce să încep vorbind despre Suedia? Aș începe cu fereastra pe care am deschis-o în apartamentul unde am ajuns după un zbor scurt prin Islanda. O fereastră care avea un mecanism de deschidere-închidere complet diferit de ce văzusem eu umblând prin lume. Doar în prima mea vizită „la nemți”, în Germania, am mai căzut în extaz în fața unei banale ferestre care se deschidea în 3-4 feluri spre același cer la care privim cu toţii mirați şi înfricoşați de oriunde am fi pe planeta asta. Noi plecasem dintr-o lume care în ’90 avea toate ferestrele sparte, de termopane nici nu auzisem, și ne obișnuisem să privim cerul printre cioburi.
Călătorind mult în ultimii ani, am ajuns la convingerea că doar cerul de deasupra noastră a rămas același. Ideea de planetă uniformă văzută din Cosmos egal albastră, cu oceane, pământuri, mări și râuri foarte similare, nu o mai pot crede în ruptul capului. Această democrație geografică a devenit o exagerare. Pământul e atât de segregat, parcelat, transformat de mușuroiul uman, încât nu cred să mai existe naivi care să-şi imagineze că din cer Africa e la fel ca Australia, sau că Estul Europei (specialitatea noastră) ar fi la fel ca Vestul ei. Chiar și din cel mai îndepărtat satelit.
Am deschis acea fereastră suedeză, fericit ca i-am priceput mecanismul, și am băgat de seamă că și clanțele ușilor, podelele, pereții şi alte lucruri mărunte sunt altfel. Simți imediat că te afli într-o țară cu personalitate. O țară care poate să-și inventeze și reinventeze după bunul plac ferestrele, ușile, mașinile, sistemul social sau medical. O țară care nu are nevoie de modele de imitat, ci una care poate crea noi modele, chiar aici, în frigul nordului, cu cei doar 9 milioane de locuitori.
Curios că nimic din ce am văzut în Stockholm nu mi-a amintit de Ikea, acel magazin internațional cu mobilă ieftină, practică, ușor de asamblat, singura reprezentare suedeză din capul meu. Suedia, țară dată mereu ca exemplu, paradis nordic al vestului, ba invidiată, ba pusă sub semnul îndoielii, așa cum se întâmplă cu orice experiment social, chiar dacă a fost dus de la utopie la realitate. De câte ori nu mi-am auzit compatrioți din America, mulți români sau est europeni, spunând indignați că „nu vrem să ajungem socialiști ca suedezii”… Cuvântul „socialist”, dezabuzat în țările noastre de origine, a ajuns un fel de sperietoare bună la orice alegere din America. Mai ales când e vorba de reforme sociale, economice sau ale sistemului de sănătate. Suedia ar fi un exemplu de care ar trebui să ne ferim, spun unii, speriați de capcanele unui socialism deghizat, care ar putea să contamineze puritanismul capitalist al Americii.
Și iată-mă în plin „socialism” suedez, într-o zi frumoasă de toamnă la Stockholm, un oraș care nu numai că se ia în serios, dar care transmite oricărui nou venit aici că trebuie el însuşi să se ia în serios. Asta dacă vrea să privească prin fereastră cerul din partea aceea a lumii. Or noi am avut mari probleme cu luatul în serios în lumea din care am fugit. Chiar după aproape 25 de ani de seriozitate în America, mai simt că aș putea trage chiulul la lecția asta. Un altfel de chiul însă, unul mai existențial.
Nu știam multe despre oraș, poate de aceea m-a surprins atât de mult. Imperial, maiestuos, martor solid al unei istorii care a priceput de mult că fiecare piatră, fiecare cărămidă, odată puse una peste alta, trebuie să înfrunte timpul și vremurile cu putere, stoicism și mândrie. Pentru totdeauna. Până și cărămizile sunt acolo altfel, mai mari, mai late, iar mortarul dintre ele a devenit între timp și el cărămidă. Vizitând Primăria din Stockholm, mi-am amintit de o mare catedrală hispanică din America Centrală, care a căzut după un cutremur, deoarece, grăbindu-i ridicarea, constructorii puseseră prea mult mortar între cărămizi. În Stockholm nimic nu pare ridicat în grabă, fără rost. Mi-a amintit de St. Petersburg și de Praga, doar că aici toată tencuiala pare pusă ieri și fiecare clădire pare gata să înfrunte cutremure grele, deși acolo nu au loc cutremure.
Infrastructura lumii noi e bine integrată în păienjenișul de străzi și clădiri monumentale între care plutesc vapoare uriașe, trenuri și metrouri moderne care ies și intră neașteptat în stâncile pe care stă orașul, sub apele care-i dau aerul de Veneție a nordului. Te simți într-o citadelă și veche și modernă, una care încă n-a descoperit graffitti-ul și gunoiul. Gurile de metrou nu scuipă gumă de mestecat, ca la New York, unde le poți recunoaște după petele impregnate în asfalt, care formează un covor cenușiu lipicios de cum ieși de sub pământ și care se răresc abia după ce treci strada.
După două zile mă simțeam bine la Stockholm, chiar dacă nu ca acasă, și mă întrebam cum aș fi reacționat dacă, în urmă cu 25 de ani, în loc să nimeresc în New York, m-aș fi trezit aici. Cu siguranță că aș fi fost foarte intimidat.
Am vizitat oraşul vechi şi Academia Regală, acolo unde se dau de peste o sută de ani premiile Nobel. Alfred Nobel a inventat dinamita amestecând nitroglicerina, inventată de un italian rămas nepremiat, cu un soi de pământ uscat, inventat de natură. A știut ce să facă apoi cu banii lui bazați pe praf şi pulbere. Toți laureații sunt înșirați în sălile Muzeului Nobel, iar portretele lor defilează continuu pe un mecanism plasat în tavan, pe care sunt trași unul după altul. Neputând să mă iau complet în serios, mi-am amintit de spălătoriile din New York unde cămășile spălate și apretate alunecă pe o bandă rulantă în fața ta.
Dintre cei născuţi în România, sunt George Emil Palade şi Herta Müller, iar din 2014 tot un nativ român, Stefan W. Hell, laureat pentru chimie, avea să se plimbe pe sus. Facem o poză în fața faimoasei instituții. E timpul în care se așteaptă anunțul cu laureatul de anul acesta în literatură. Hai zâmbește, „Nobelică”, hai zâmbește, „Nobelici”, strugurii sunt acri. Facem haz în timp ce știm că mulți scriitori, poeți, dramaturgi, eseiști se perpelesc așteptând verdictul suedezilor. La bursa din Londra, se fac pariuri pe câteva nume sonore, în timp ce noi suntem programați să avem o seară de poezie la ICR-ul din Stockholm. Încercăm să negociem programul recitalului cu moderatorul suedez, poet și editor cunoscut. N-a acceptat niciuna din propunerile noastre, spunându-ne blând, cu adevărat blând, că trebuie să fim „professional”, să nu ne abatem de la scenariu. La fel ca ferestrele și cărămizile acelea, la fel ca dinamita lui Nobel care a explodat totdeauna frumos, fără greșeală, ajutând la construirea atâtor drumuri și căi ferate. Și am avut un recital profesional de poezie în tandem cu o actriţă suedeză care ne recita textele cu intonaţie într-o limbă grea.
Ultima zi în Stockholm e doar pentru noi și am bătut orașul la picior. Am intrat în câteva catedrale maiestuoase, toate reformate. La Sfânta Katarina, am asistat la funeraliile unui bătrân. Câțiva prieteni apropiați ai defunctului, foarte bătrâni și ei, au cântat împreună cu orga, apoi și-au luat rămas bun atingând discret urna, vorbind cu cenușa celui plecat. O catedrală simplă, sobră, modernă, în care până și crucea era stilizată. În cimitirele din jur, am văzut cele mai simple și mai discrete morminte. Morţii se retrag aici cu sfială. La Sfânta Clara, ornamentată în stil baroc, o orchestră imensă de suflători dădea un concert de muzica simfonică, cu un potpuriu clasicizat din ABBA. În altă catedrală, complet goală, o doamnă croșeta la intrare. N-am văzut niciun polițist în tot orașul, doar în fața marii moschei, acolo unde e multă viață în jur.
E o zi rece de toamnă, când poștași încăpățânați încă duc poșta în pantaloni scurți, împingând niște cărucioare originale și practice. Am trecut zeci de poduri, am ajuns pe multe insule, am privit oamenii care păreau toți scoși dintr-o cutie a bunului gust. Am văzut mai mulți copii decât oriunde în vestul Europei. Foarte frumoși, bine crescuți, încă blonzi cu ochii albaștri, dar se pare că nu destui pentru viitorul apropiat. Suedia are un program unic de încurajare a natalității, desigur foarte socialist. După prânz, în jurul Palatului Regal, două fanfare au concertat sobru, elegant și profesionist, în peisajul cu statui și monumente, fără excepție reușite și bine integrate. Cea a lui Berzelius mi-a adus aminte de chinurile mele cu chimia la școală.
Seara, în spatele Parlamentului, pe o stradă de promenadă cu magazine și buticuri, apar în grupuri separate emigranții. Pălăvrăgesc vesel, dar controlat, în limbi pe care nu le recunosc. Simți că dincolo de monumentalitatea acestui oraș nordic, în cartiere de periferie se mută încet, dar sigur, oameni străini, ai căror părinți și strămoși nu au văzut niciodată zăpada. Noaptea, după ora 10, orașul e dintr-odată pustiu. Doar țiganii români zac acoperiții sub pături groase la intrarea în magazine, cerșind discret, pe tonuri profesionist-socialiste. O femeie cu cosițe și fuste lungi îi cere lui Carmen o țigară și se sperie când începem să-i vorbim în româna noastră literară. Au ajuns aici mult mai târziu decât în Italia, Spania sau Germania, iar suedezii, luați pe nepregătite, nu știu cum să reacționeze. O româncă stabilită aici de mult ne-a spus că nu le dă bani, dar le-a dus periuțe de dinți.
Plecăm din Stockholm cu un gust bun în suflet. Pe drum, admirăm sălbăticia Suediei dintr-un într-un tren ultra rapid care ne duce la Göteborg, unde suntem invitați la târgul internaţional de carte, unul dintre cele mai mari din lume. M-am simțit puțin copleșit pentru că în America nu văzusem așa ceva. O sută de mii de vizitatori în patru zile, care formau dimineața patru cozi imense pentru biletele de intrare, deloc ieftine. Mii de standuri de cărți, sute de conferințe între care am alergat patru zile cu ceilalți participanți din România: Daniel Cristea-Enache, Daniela Zeca, Mihaela Miroiu, Sorin Gherguț, Dan Shafran. Facem o echipă bună care s-a închegat repede, profesionist. Vorbim de trecut, prezent și viitor în engleza noastră cu accent estic, alergând prin tot felul de seminarii, cu titluri complicate. Dan Shafran oferă într-un cadru festiv cel de-al şaselea Premiu „Marin Sorescu”. Deși suntem acum împrăștiați prin lume, ne adunăm seara la un pahar și o șuetă, ca și cum ne-am fi știut de mult sau ne-am fi despărţit ieri. Cine se plânge că românii nu interacționează bine între ei vorbește prostii. Echipa de la ICR funcționează ireproșabil și avem câteva zile frumoase, în care schimbăm idei, cărți și amintiri. Cartea Mihaelei Miroiu (cu Mircea Miclea), „Restul și Vestul”, e de atunci cu mine și citesc din ea cu bucurie și cu o emoție pe care n-am mai avut-o de mult. Mă face să-mi fie dor de România și de vremurile de care am fugit mâncând pământul. Câtă putere are cuvântul scris, dacă e pe mâini bune!
Vedem Göteborg în treacăt. Un oraș amestecat, atât arhitectonic, cât și uman. Un loc viu, unde emigranții sunt mult mai vizibili și localnicii mai îngrijorați. Citesc poezie într-o sală în care, atunci când intru, mă blochez. Arhiplină, cu sute de tineri care stau inclusiv pe jos și printre care trec spre scenă încercând să nu calc pe vreo mână. Citesc câteva poeme cu noduri englezo-americane, recitate apoi și în suedeză, și termin ușor amețit, aplaudat. Dumnezeule, am ajuns cumva celebru în Suedia? Apoi mă liniștesc și pricep că toți o așteptau pe Athena Fazarah, o poetă suedeză tânără, de origine iraniană, celebră în Suedia. Athena are ceva spectaculos în ea, e spontană, articulată, zâmbitoare şi foarte nonconformistă, calităţi care au propulsat-o rapid în media suedeză, dincolo de poezie.
Aeroportul din Göteborg, aflat in mijlocul unei păduri, e mic, liniştit şi cochet. Pare scos dintr-o poveste laponă, încercând să ne transpună în decorul unui orăşel nordic, unde sunetul valurilor şi scâncetele pescăruşilor ieşite din difuzoare par naturale şi fireşti. Ne îmbarcăm cu o linişte adevărată în suflet. Intrarea în America, prin aeroportul J.F. Kennedy din New York, avea să ne-o spulbere ca o furtună. Coada la paşapoarte e uriaşă. Îmi aminteşte de imaginile din Muzeul Emigrantului de pe Insula Ellis. Mii de oameni, scăpaţi din multe avioane care au trecut deodată oceanul, formează un şir interminabil la care stăm peste o oră. Feţe obosite, căzute, neputincioase de a schimba ceva. Nu se prea vorbeşte, nu se protestează, în afară de noi care bodogănim tot timpul. Neprofesional. „You, to the left, you, to the right!” Unii leşină. Sunt scoşi, duşi în faţă, alţii rezistă eroic. Un bătrân din spatele nostru se sprijină cu greu în baston. Îi propun să-i chemăm pe cei care ne dirijează vajnic, dar refuză, spunându-mi că poate să aştepte ca toţi ceilalţi. Mai adaugă că a stat la o coadă mult mai lungă la înmormântarea lui Kennedy. O familie de suedezi tineri, urcaţi cu noi la Göteborg, fericiţi şi excitaţi până atunci că vor vedea New Yorkul, pare intrată în derută. Încerc să le transmit că, în ciuda acestei primiri, vor vizita o ţară foarte frumoasă, care se ia şi ea în serios.
