Muntele rece

Am văzut filmul Cold Mountain (Muntele Rece) la New York, într-o zi mohorâtă de decembrie, făcută să stai în casă pradă lenevirii şi sarmalelor rămase de la Crăciun. Nu mă urniseră reclama de la televiziune, nici cele opt nominalizări pe care filmul le avea pentru Golden Globe Awards. Auzisem că fusese filmat în România, în locurile pe care le ştiam bine şi pe care le luasem cu mine în America: împrejurimile Braşovului, Poiana, Bucegii. Oricât m-aş fi americanizat, constat că am încă destui senzori care se lasă gâdilaţi de tot ce vine din ţara din care am plecat.

Nu ştiam nimic despre subiectul filmului. În New York Times apăruse un lung articol despre noile producţii hollywoodiene filmate în România, cu referiri speciale la acest film. Îmi plăcuse titlul, Muntele Rece, eu însumi fiind om crescut la munte, şi mai ştiam că joacă Nicole Kidman, această frumuseţe rece, care nu m-a entuziasmat în niciunul dintre filmele ei. Deunăzi, într-o discuţie între prieteni, toate femeile îi luau apărarea, considerând-o fără rezerve frumuseţea perfectă, care poate tocmai de aceea nu mai pune în pericol feminitatea nimănui. În schimb noi, bărbaţii, făceam nazuri absurde, uşor complexaţi, plângându-ne tocmai de perfecţiunea ei de sculptură în gheaţă. După ce am văzut Muntele Rece, am trecut şi eu de partea femeilor.

Filmul începe cu o explozie uriaşă care răvășește pământul de nerecunoscut al primei mele patrii şi înţeleg repede că acţiunea se petrece în 1864, în timpul Războiului Civil american. Încerc să recapitulez în minte ce ştiu despre acest război cu ochii pe ecran, ca nu cumva să-mi scape vreun detaliu geografic sau vreo faţă pe care o puteam recunoaşte. E greu de crezut astăzi, trăind în America cea omogenă şi egală cu ea însăşi, din nord până-n sud şi din est în vest, că numai cu un secol şi jumătate în urmă era un butoi de pulbere şi ură, care până la urmă a şi explodat. Nordul burghez, capitalist, progresist ajunsese incompatibil cu sudul feudal, recalcitrant conservator, încă sclavagist. A fost nevoie de un război civil, lung, sângeros, greu de înţeles astăzi, când oriunde ai cădea din cer în America, ai să vezi aceleaşi semne, aceleaşi case, aceleaşi McDonalds-uri, acelaşi şepci de baseball pe capetele oamenilor.

După primele secvenţe ale filmului, m-am lăsat prins şi am uitat unde a fost turnat. Nu recunoşteam nimic, pe nimeni, eu care pot depista o faţă de compatriot român, pe pariu, oriunde mă duc prin America. Până şi soldaţii figuranţi, caii, copacii, frunzele, sigur de-ale noastre, erau de nerecunoscut, autentic american-hollywoodiene.

Cu mulţi ani în urmă, am călătorit cu maşina în sud, spre Carolina de Nord. Am fost prevenit că sudiştii poartă încă o pică nevindecată celor din nord, yankeilor. De cum am intrat în Maryland, poliţiştii care patrulau pe autostradă m-au tras pe dreapta. Aveam număr de New York şi poliţistul, care vorbea cu un accent de neînţeles, a început să-mi inspecteze meticulos maşina, pe atunci o rablă la limita dezintegrării. Când mi-a auzit accentul şi-a dat seama că nu sunt deloc yankeu. I-am spus că sunt din România, Transilvania, fără să precizez că sunt şi eu de undeva din nord. „Dracula’s land…”, a zâmbit binevoitor şi m-a lăsat în pace.

Filmul e o poveste clasică de dragoste, ţesută pe fundalul sumbru al războiului. Cei doi, Inmam (Jude Law) şi Ada (Nicole Kidman) abia au timp să se cunoască, să-şi strângă mâinile şi să-şi jure credinţă, înaintea plecării lui pe front. Îşi consumă apoi fiecare, separat, drama. Ea aşteptându-l în sud, unde în afara cernelii din călimară, folosită pentru a-i scrie sute de scrisori, totul se termină, se destramă, moare. El, eroul confederat, va purta o poză sepia a ei oriunde va umbla prin infernul morţii, care-l cruţă mereu pe muchie de cuţit. Moartea, de fapt, are unul dintre rolurile principale, o vezi, o simţi, de la un capăt la altul al filmului. Inman, sătul de şirul nesfârşit al jertfelor inutile, grav rănit, golit spiritual, dezertează şi decide să se întoarcă în sud, la Ada, care agonizează după moartea tatălui ei (Donald Sutherland). Singura moarte naturală, paşnică, neviolentă, din tot filmul.

Inman începe să-şi schimbe ritmul şi tonul, odată cu derularea nesfârşitei lui întoarceri, fiind supus, ca şi Ulise, unor la fel de nesfârşite încercări când groteşti, când terifiante. El e de fapt un Ulise aşa cum îl vedeau vechii greci pe eroul lor, un amărât sătul de război şi moarte, care nu mai voia nici risc, nici aventură, ci doar o întoarcere grabnică la Penelopa lui. Filmul devine treptat prea lung, diluat, deşi fiecare scenă luată separat pare să aibă un sens al ei. O reclamă, aici in New York, spunea că filmul are „everything” şi asta simţi la un moment dat apăsător, că prea vrea să aibă totul.

Aştepţi, aştepţi cu sufletul la gură, dar îți vine să spui că scena asta şi cealaltă puteau să lipsească şi poate au rămas acolo doar din cauza lăcomiei talentatului regizor Anthony Minghella şi a jocului admirabil al actorilor. Iar uneori alunecă într-un fel redundanţă şi într-un naturalism grafic exagerat. În multe dintre filmele de astăzi, când cineva trage cu arma, cel împuşcat nu mai poate să cadă mort pur şi simplu. Vezi glontele apropiindu-se, carnea rupându-se, sângele împroşcând, creieri zburând, picioare desprinzându-se de trupuri. Dacă nu ajunge, urmează o vacă tăiată manual cu fierăstrăul (sigur o junincă de-a noastră), săbii înfipte cu încetinitorul pe la spate, sex pe la spate în faţa unei grădiniţe de copii improvizate. Totul cât mai grafic, mărind tensiunea până la limita participării senzoriale şi a punerii mâinii la ochi.

În film, intervine la un moment dat un al treilea personaj (Renée Zellweger), o fată a nimănui, cu spate tare şi iniţiativă, care reuşeşte să preia la timp, cu umor şi naturaleţe, o parte din încărcătura emoţională a filmului.

Americanii sunt o naţiune de jucători, fără îndoială. În sală vedeam feţele chinuite. Toată lumea ştia că sudul va pierde războiul. Pe ecran contează, până la urmă, doar soarta celor doi eroi care ajung să se întâlnească într-un târziu. Simţi spre final că norocul cuiva e pe terminate. Americanii nu se sfiesc să aplaude când un film greu se termină bine, sau când avionul în care se află aterizează în siguranță. În sală au aplaudat cu toţii la sfârşit, fericiţi că au pariat greşit. Filmul însă continuă neaşteptat şi fericirea nu durează mult.

În una dintre ultimele scene, cu iarnă, zăpadă şi munţi mi s-a părut că recunosc o bucată din Bucegi, poate chiar Dâmbul Morii. M-am desprins cu o neaşteptată uşurinţă de drama la care asistasem şi mi s-a făcut dor de Poiana Braşov şi de vremurile când schiam în slalom, printre pete de pământ cu brânduşe.

(sursa foto: cinemagia.ro)