Adrian Sângeorzan 
Eram foarte tânăr și citeam la întâmplare: ruși clasici, care-mi dădeau frisoane siberiene, englezi scrobiți și simandicoși, care te plimbau printr-un un imperiu în dezintegrare, francezi subtili și senzuali, sud-americani care știu cum se deschide ușa magicului. Când am dat de scriitorii nord-americani, am avut senzația că am deschis un sertar nou. Primul a fost Dreiser. „O tragedia americană” am simțit nevoia s-o recitesc după câteva luni. Dreiser, fără a fi un stilist și departe de ceea ce avea să producă în scurtă vreme literatura americană, m-a introdus într-un univers nou. Unul foarte viu, ciudat de palpabil, deși atât de departe și de străin de viața noastră dintr-o Românie de un cenușiu palpabil și el, de care voiai să fugi, cel puțin cu mintea. Cărțile pentru asta erau făcute, să te tragă înăuntrul poveștilor lor, să-ți lase senzația că ai păcălit realitatea pentru câteva zeci sau sute de pagini.
Din fericire pentru noi, se traducea mult pe vremea aceea. Cărțile erau supapele noastre de scăpare. Cu mintea era voie să călătorești după pofta inimii, fără pașaport și vize. Revelația reală am avut-o cu Hemingway, pe care l-am citit exact când trebuia, adică pe la 18 ani. Nu m-a atras pentru că mă familiariza cu o nouă lume (Adio arme, Pentru cine bat clopotele, Bătrânul si marea nici nu se petrec în America), ci pentru stilul nou de a scrie proză. Un mod foarte direct, aparent simplu de-a spune o poveste care la un moment dat se petrece chiar în mintea ta, pe care scriitorul, șiret ca o vulpe, o pregătește să plutească liber printre cuvinte.
Salinger, un maestru al poveștii scurte, a dus la perfecțiune acest stil, foarte american de altfel, care avea să influențeze două generații de scriitori mari. Puși unii peste alții, sau mai degrabă unii lângă alții, aveau să construiască în secolul douăzeci o literatură solidă, deloc piramidală, diferită de ce s-a scris înainte.
Truman Capote, cu Harfa de Iarbă, m-a făcut să pricep că viața unui copil din sudul Americii are un univers senzorial și emoțional foarte apropiat de cel al lumii în care copilărisem eu. Revelație importantă, care-ți poate da un oarecare confort și speranță, când te-ai născut într-o lume izolată, aparent fără scăpare. M-am gândit că orice tânăr care a avut undeva pe planetă o copilărie normală s-ar simți legat de cartea asta. În Cu Sânge Rece am descoperit un scriitor complet diferit. Cartea părea scrisă de o altă minte și mi-a creat emoții contradictorii. Pe atunci, habar nu aveam că mă pregătea inconștient pentru o lume dură, în care aveam să ajung să trăiesc peste ani, poate nu tocmai întâmplător. Au urmat Saroyan, Bellow, Updike, Steinbeck.
După ce am ajuns în America, timp de șase-șapte ani am fost atât de ocupat cu supraviețuirea, încât a trebuit să pun în cui literatura. Priveam cu nostalgie librăriile, ca pe un teritoriu mai îndepărtat decât fusese pentru mine America înainte de a emigra. Odată ce m-am simțit în siguranță, m-am pus din nou pe citit, iar la un moment dat am început să și scriu. Am făcut-o aproape instinctiv, probabil pentru a mă depresuriza de toată tensiunea adunată. De câțiva ani buni citesc și scriu, doar că acum citesc cu alți ochi. Stilul mă interesează mai mult decât povestea.
M-am reconectat cu literatura americană și cu tot ceea ce s-a scris bun prin lume și datorită faptului că mă trag dintr-o cultură mai mică, cu puțină ieșire la mare, dar care are un mare apetit pentru traduceri. Din punctul ăsta de vedere, America e poate cel mai izolat loc din lume. Din ce se publică aici, traducerile reprezintă doar 2%, și acelea sunt majoritatea reeditări ale marilor clasici. Asta nu din aroganță, ci dintr-o lipsă de interes pentru ce se întâmplă în alte părți ale lumii, indiferență ale cărei origini se pierd într-o ceață despre care nimeni nu se întreabă de unde se trage.
În fiecare an când mă reîntorc în București, mă reped până la Cărturești, iar la plecare cotrobăi prin Raftul Denisei. Nu o dată am constat că mulți americani sadea nu auziseră de autori de primă mână care trăiesc sau au trăit până recent printre ei: Kurt Vonnegut, Norman Mailer, John Cheever, Raymond Carver, Chang-Rae Lee etc.
Zilele astea am terminat Cronicarul sportiv al lui Richard Ford, citită în românește, luată tot din Raftul Denisei. Un scriitor de primă mărime, tipic, dar și atipic american, datorită metaforei pe care nu se sfiește s-o folosească, frazelor lungi bine strunite și unui simț fantastic al detaliilor. Numit „Cehovul suburbiilor americane”, Ford a reușit să mă plimbe prin acestea în așa fel, încât am ajuns vecinul lui din New Jersey, unde până acum știam doar că benzina e mult mai ieftină. Încadrat și el în așa zisul curent literar „dirty realism”, aflu că atât lui, cât și altor scriitori americani nu le place să fie încadrați în mișcări cu etichete inventate sau în curente care nu au tras niciodată pe sub ușile lor.
De Henry Miller însă au auzit toți americanii care au obiceiul să citească. Pasiunea pe care am făcut-o pentru acest imens scriitor mi-a deschis, simbolic, multe uși. M-a ajutat să fiu acceptat în intimitatea unor conversații cu parteneri americani la care poate că altfel n-aș fi avut acces. Am văzut fețe oarecum uimite, care exprimau aceeași nedumerire: de unde până unde a făcut un român rătăcit la New York așa o pasiune pentru Miller și pentru niște scriitori americani de care mulți din ei, băștinași, încă nu auziseră. Îmi vine să le spun că nu-i vina lor că s-au născut pe un continent atât de mare, cu o literatură atât de solidă, care le dă senzația că nici n-ar mai avea nevoie de altceva. Ca atunci când se uită la Jocurile Olimpice sau la CNN, unde nu se transmit decât evenimente legate strict de America.
Henry Miller a trebuit să fugă la Paris pentru a-și depăși complexele și pentru a putea elibera din el proza cea mai emoțională, mai ideatică, mai plină de viziuni și de coșmaruri, scrisă vreodată de un autor american despre om, lume și America. Nu mi-a convenit că a criticat amarnic New York-ul, de care eu între timp mă legasem, dar multe dintre observațiile și previziunile lui sunt corecte și valabile până astăzi. Am citit primul lui Tropic în engleză și pe celălalt, în română. Miller are darul de-a te învăța lucruri simple și esențiale, că iubirea e necondiționată, că nu ai voie să trișezi cu ideile și cuvintele scrise sau gândite, că poți să te expui gol pușcă dacă nu ai nimic de ascuns, că poți să ajungi să știi foarte multe fără a fi mers la vreo școală, că dacă ai ceva de spus poți să te apuci de scris chiar târziu în viață. Iar dacă-ți iese ceva, să o faci fără să te aștepți la premii, recunoștință publică, bani. Nici măcar la cele trei mese pe zi, după care el a alergat flămând aproape toată viața. Sunt foarte puțini ca el. E scriitorul care a oferit enorm câtorva generații de literați și neliterați, americani și neamericani care citindu-l s-au privit altfel în oglindă. A trăit mult și spre sfârșitul vieții s-a lăsat de scris. A dat mese, petreceri și sfaturi oricui le cerea și s-a apucat de pictură. A terminat peste două mii de acuarele pe care le-a făcut cadou prietenilor. Când am trecut prin Paris și prin California, am încercat să-i caut urmele, la Vichy sau Ben Sur, dar n-am găsit niciuna, pentru că urmele sunt doar în cărțile lui.
Henry Miller n-are o casă memorială, deoarece n-a avut niciodată o casă, iar cea în care s-a născut și a crescut, pe Myrtle Street în Brooklyn, e aproape de unde locuiesc în New York. Are în Nexus o bucată unde descrie strada Myrtle ca pe „un capăt și un sfârșit al lumii”. Cunosc bine strada, arteră comercială încă sălbatică, din vremea când era ocupată de emigranți germani înfometați, veniți la sfârșitul secolului al XIX-lea. Încercând să găsesc adresa lui Miller, am dat de „Muncan”, o măcelărie spectaculoasă în care niște români din Banat vând cu mare succes cârnați, mititei, jumări, miei de Paște și apă Borsec. Ce noroc pe capul meu, mă duc acolo o dată pe lună în cinstea lui Miller!
Când am ajuns în Florida, am condus până jos, la Key West. Voiam să văd casa memorială a lui Hemingway, care trăise mai bine ca Miller și chiar apucase să ia premiul Nobel, înainte de a-și zbura creierii. Pisicile lui cu șase degete continuă să se înmulțească, adulmecându-i stafia în gradina tropicală. Ca omagiu, am recitit într-o singură noapte Bătrânul și marea, ca pe vremuri, când o noapte albă nu conta. Nu m-a mai mișcat prea tare.
Peste ani, am întâlnit în America mulți poeți și scriitori americani. N-am sesizat aici o obsesie cu Nobelul, deși ar fi normal să se simtă nedreptățiți. Updike a murit fără să-l ia și mulți din cei cu nume mari sunt deja bătrâni. Cu doar câțiva ani în urmă, unul dintre membrii Academiei suedeze a declarat public că literatura americană e „provincială”. Mi-am spus că, dacă asta e provincia, atunci mă aflu unde trebuie.
