Adrian Sângeorzan 
Zilele astea am fost la o petrecere în New Jersey, unde cei mai mulți dintre invitați eram originari din România. Îi cunoșteam pe foarte puțini, dar știam că fac parte din generația veche de emigranți, unii plecați de 40-50 de ani. Erau acolo și unii dintre copiii acestora și câteva cupluri mixte, motiv pentru care o perioadă conversația a avut loc, cum era și normal, în engleză. Nu a durat prea mult, pentru că odată prezentările făcute, grupul s-a împrăștiat și am auzit vorbindu-se mai mult românește în jur. Echilibrul l-a rupt definitiv chiar o americancă măritată cu un bărbat originar din România și, cum învățase puțină română, a început să ne spună amuzată și oarecum mecanic tot ce prinsese de prin casă în limba socrilor, „ala, bala, portocala…”, „mămăliga e bună și rece”, „la paștele cailor”…
În cele din urmă, am început cu unul dintre invitați o conversație legată de ultimele filme candidate la Oscar. Un bărbat de 65-70 de ani căruia îi plăceau creațiile lui Vaida, filmele rusești și literatura bună. Vorbea bine engleza, dar când a aflat că venim din același loc, a trecut repede pe română, limbă pe care o vorbea impecabil, deși nu mai fusese în țară din 1967, când plecase în Israel și de acolo la New York. Era pensionat și își petrecea timpul citind sau vizionând spectacole bune. L-am întrebat dacă văzuse vreunul dintre filmele românești ale ultimului val. Mi-a răspuns simplu: „Multe opere bune, dar nimic nostalgic”. L-am întrebat apoi dacă a mai fost în țară din ‘67 și mi-a răspuns că, odată cu trecerea timpului, i-a fost frică s-o mai facă. Nu din cauza regimurilor, a vremurilor, ci din cauza amintirilor care, după ani grei de emigrație, se sedimentaseră prea tare în spatele unei lumi care știa că între timp se schimbase.
Am observat la mulți evrei emigrați în anii aceia reacții asemănătoare. Unii au plecat foarte tineri, împreună cu părinții, dar au continuat să ducă după ei cuvintele în care se născuseră, ba chiar mai mult, i-au învățat și pe copiii lor limba română, copii născuți departe și care nu au văzut România decât pe hartă.
Tot prin anii ‘60-’70, au dispărut discret și sașii. Ei plecau în Germania Federală, după ce trăiseră în Transilvania câteva sute bune de ani. Au început cu cavalerii teutoni, prin secolul al XIII-lea, care fuseseră încurajați să vină pentru a construi cetăți și pentru a organiza o zonă de apărare împotriva invaziilor sălbatice din est. Au ridicat comunități solide și orașe medievale cu care astăzi românii se mândresc. Brașov, Sibiu, Prejmer și Bistrița sunt mai vechi decât Berlinul. Sașii au rămas aici după ce au trecut tătării, turcii și rușii, doar pentru a fi vânduți mai apoi de Ceaușescu, RFG-ului.
Sașii, ca și evreii, au plecat nu pentru că voiau neapărat s-o facă, ci pentru că li se oferea șansa să scape de comunism, care părea instalat ca o molimă veșnică. Exodul germanilor și al evreilor a fost un gest forțat, consimțit până la urmă de ambele părți. Transilvania cred că a fost unul dintre cele mai interesante „melting pot” din Europa, unul care funcționa, iar acest exod a fost o mare pierdere pentru România. Sașii plecați din satele medievale săsești au lăsat case vechi de piatră părăsite, în care s-au mutat țiganii. Atunci românii credeau că ăsta e cel mai rău schimb de populație, dar nimeni nu anticipa valurile de refugiați care aveau să vină mai târziu peste Europa, alungați de războaie, teroare sau sărăcie.
Pentru noi, cei care nu puteam pleca, dispariția vecinilor și prietenilor noștri evrei și germani a fost o traumă și o incitare la revoltă prin fugă. Dacă ar fi putut, mulți români și-ar fi părăsit fără regrete țara și unii au făcut-o, riscându-și viața. Provocarea de a pleca mi se trage de atunci, dar nu am pus-o în aplicare decât după ce viața a devenit de nesuportat în România. Unul din bancurile de atunci: „Ce-ai face dacă s-ar deschide granițele?”, „M-aș urca în primul copac, să nu mă ia puhoiul”. Dacă s-ar fi deschis granițele doar pentru o zi, cred că am fi asistat la un adevărat tsunami uman.
Sașii și șvabii au avut și marele avantaj că vorbeau germana, iar Germania era, pe vremea aceea, un fel de rai pe pământ, în care am fi emigrat cu toții dacă am fi fost lăsați. Israelul n-a fost niciodată un paradis, iar evreii plecau într-un mare necunoscut unde nici măcar nu știau cum să spună bună ziua. Foarte mulți nu s-au adaptat acolo și au ajuns în America. Sașii, plecând în Germania, credeau că se întorc „acasă”, deși au văzut repede că lucrurile nu stăteau chiar așa. Mulți veneau vara în vizite nostalgice și ne povesteau despre dificultatea de a fi acceptați și de a răzbate într-o societate riguroasă unde „accentul” contează.
La întâlnirea de 35 de ani de la terminarea liceului româno-german „Liviu Rebreanu” din Bistrița, colegii mei sași au venit aproape toți și au rămas în oraș o săptămână. Probabil că tot ce e legat de tinerețe e, până la urmă, nostalgic. Am încercat să caut aceeași stare și la românii din New York plecați în timpul comunismului și am găsit de multe ori un amestec de tristețe și amărăciune, sau o exaltare patriotică exagerată, stări diferite ce își au rădăcinile înfipte în soluri diferite. Oricum, e o mare diferență în mentalitate față de generația tânără de emigranți români veniți mai recent și care pare a fi scăpat de complexele și metehnele celor fugiți în anii comunismului.
