Adrian Sângeorzan 
De cum am trecut de 60 de ani, într-o dimineață m-am trezit cu ideea pensiei încolțindu-mi în cap. Era ca sămânța unei plante stranii care zăcuse în mine fără s-o simt. Ceva imprecis definit care continuă să crească arborescent în mintea mea, ceva între buruiană generică și o plantă de cultură rasată, care habar n-am ce fruct ar putea produce la maturare. Oricum, orice în afară de bătrânețe, pentru că fac parte dintr-o generație care n-are niciun chef să-și pună cenușă în cap și nu vrea să lege ideea pensiei de cea a bătrâneții. Ideea că la un moment dat va trebui să punem steagul jos și să ne retragem e un gând parazitar care ne dă târcoale, dar refuzăm să-l acceptăm, mai ales noi, bărbații. Suntem precum taurii care intră în arenă fără să vrea să-și anticipeze sfârșitul în fața matadorilor și a nemilosului public. E drept că am văzut la o coridă în Mexic cum un taur a fost cruțat la sfârșitul unei lupte inegale, după ce a luptat fioros și l-a rănit pe toreador. A fost lăsat să iasă din arenă triumfător, în aplauze, deși vlăguit și stors de sânge de la rănile matadorilor. Cineva mi-a mărturisit atunci că îmi poate spune la ce restaurant aș putea servi în seara aceea o fleică din carnea acelui taur. Toți acești bravi masculi, antrenați de tineri să lupte ca niște profesioniști, sunt scoși până la urmă la pensie în același fel, mai rău ca la abator. Dar nouă ne place ideea luptei, chiar dacă e inegală, pentru că avem ceva de gladiatori masochiști în noi, mai ales aici in America, cumva o nouă patrie a gladiatorilor. Să nu uităm că gladiatorii sunt niște luptători feroce, din păcate fără cauză. Ei sunt aclamați de mulțime, pot deveni faimoși și rebeli ca Spartacus, dar până la urmă sunt siliți să lupte pentru a-și salva viața. Cu toate astea, pentru noi pare a fi important să rămânem cât mai mult în arenă. Femeile acceptă mai ușor pensionarea, deși multe au ajuns azi mai profesioniste, mai bătăușe și mai gladiatoare decât bărbații. Oricum, ele au un instinct mai bun al vieții și al rostului ei, un univers mai precis și mai ușor de umplut.
Cei care se uitau la desenele animate ale lui Walt Disney nu pot să nu și-l amintească pe taurul Ferdinand. Acesta, după ce intră tropotind furios în arenă, îngrozind matadorii, se oprește brusc din galop și începe să miroase căzut în extaz o floare care crescuse acolo, stricând astfel toată rânduiala crudului spectacol. În America această „coridă” a celor care lucrează de la 9 la 18 e destul de dură și de nemiloasă, iar ferocitatea ei e în creștere. Le spun mereu rezidenților cu care lucrez că nu-i invidiez deloc pentru ceea ce-i așteaptă. Într-un fel, mă bucur că am trecut de 60 de ani, că mă apropii de pensie, dar că încă pot face față stresului la care un ginecolog din prima linie e supus în America. Experiența ajută, bineînțeles. E bine să-ți poți alege tu momentul în care te oprești din galop și vrei să „smell the roses”. Aici, dacă funcționezi bine, nimeni nu se gândește să te scoată la pensie după 65 de ani. Îmi amintesc de anii din România unde tinerii doctori așteptau cu ochii pe ceas să ia locul celor care îmbătrâneau. Doar dacă erai o somitate mai rămâneai în post.
America e o lume unde încă pare a fi loc pentru toți, deși fiecare companie își are regulile ei. Prin anii 90, tatăl unui amic din New Jersey a fost concediat cu 6 luni înainte de pensie de corporația pentru care lucrase 25 de ani, tocmai pentru a nu-i plăti pensia și beneficiile. Pentru el, asta a fost ca sabia toreadorului, a făcut un infarct de supărare și a murit. Țin minte că în România mulți bărbați se îmbolnăveau sau mureau după „retragere”. „Poate ăștia ne pun ceva în pensie”, spunea bancul. Erau vremuri în care tot ce-și doreau cei mai în vârstă era să aibă un apartament la bloc și eventual o căsuță cu grădină la țară, rămasă de la părinți sau bunici. Ideea retragerii și ce se va întâmpla cu noi după aceea nu exista sub nicio formă în capul generației mele când am părăsit eu România la 36 de ani, imediat după Revoluție, nici bătrân, nici foarte tânăr. Începusem dintr-o dată să percepem altfel noțiunea viitorului. El ne speriase totdeauna, în timpul comunismului, pentru că nu exista, iar după Revoluție, pentru că nu știam cum să-l cuprindem. Am plecat din țară înspăimântat, confuz, și tot ce-mi doream atunci a fost să pot profesa din nou ca ginecolog. Doi ani am stat pe tușă ca un pensionat fără voie, și poate de atunci mi se trage frica de pensie.
Dar vorbind de „coride”, noi nu suntem totuși niște animale de sacrificiu. Suntem ființe gânditoare, care anticipăm și conceptualizăm de cum ne dăm jos din pat dimineața și ne pregătim să ne ducem cuminți la serviciu. Totuși, ni se pare că procesul ăsta va dura o veșnicie și că putem trage de veșnicie după cum ne convine. Până nu ne bate ceva sau cineva pe umăr, de obicei nimic bun.
În ultimii ani, am avut parte de mulți sfetnici și provocatori care, când îmi e lumea mai dragă, îmi spun ceva de genul: „Tu de ce trebuie să mai lucrezi? Ești nebun? Ai tras destul, ai ajuns la vârf (aici mi se sugerează ceva ascuțit și periculos, ca o țeapă), ai tot ce-ți trebuie, ce mai vrei? Un infarct? Oprește-te! Până te mai poți bucura de viață”. Altul, medic internist, îmi spune să strâng din dinți, s-o las mai moale, dar să lucrez cât pot. Suntem vecini în Florida, unde avem un apartament de vacanță. S-a pensionat înainte de vreme și după 6 luni s-a reangajat. Murea de plictiseală, dar plictiseala în sine nu ucide. El mi-a spus că i s-a tras de la muștar. Făcea cumpărături cu soția care l-a certat că a luat un muștar cam scump, Dijon, muștarul lui preferat, și „acum suntem pensionari și nu ne mai permitem”. Și-a găsit un job în câteva zile, iar eu am încercat să-i traduc corect ideea românească conform căreia „i-a sărit muștarul”.
Un alt amic pensionat îmi spune că e foarte important să ai un hobby serios înainte de retragere. Cum ar fi pescuitul. El s-a pensionat la 58 de ani, trăiește în Florida, are o barcă specială de pescuit și iese aproape zilnic în larg. Alte hobby-uri bunicele, îmi spune el, pot fi golful, tenisul, jocul de cărți sau măcar să fii bețiv! Te duci la bar și vei avea totdeauna companie. Apoi s-a repliat și mi-a spus: „Mă rog, tu ai boala cu scrisul și cititul, dar cât ai de gând să scrii? ” La asta nu m-am gândit niciodată. Cel puțin de la scris nu trebuie să te pensionezi. Inspirația te poate lăsa oricând, cum ți-e norocul, dar cărți bune sunt câți pești în ocean.
Am auzit că Uniunea Scriitorilor le va da membrilor jumătate din pensia normală. Dacă ți-ai plătit cotizația. Cred c-o merit, chiar dacă nu trăiesc în România, pentru că public de ani de zile fără să fi fost plătit. Oricum, ideea că voi avea trei pensii de pe două continente îmi gâdilă plăcut orgoliul și mă simt ca taurul Ferdinand mirosind floarea.
