Mai e nevoie de intelectuali?

Trump știa ce spunea când repeta mecanic: „Eu nu sunt intelectual!” Așa ne asigura în timpul campaniei, făcând din asta o virtute incredibilă, probabil unul dintre factorii care l-au ajutat să câștige. Cu cât scotea gogomănii mai mari, cu atât se ridica în sondaje. Pe mulți i-a deranjat intelectualitatea lui Obama, care ne-a vorbit opt ani „ca un profesor, ori noi nu de profesori avem nevoie.”

În general, intelectualii sunt democrați, cel puțin pe cele două coaste ale Americii. La fel artiștii, studenții și tinerii, care sunt majoritatea săraci și, în procesul greu al supraviețuirii, obișnuiesc să-și folosească intelectul, inima și norocul. Sunt foarte puțini cei care au avut un tată care să le lase milioane și companii pe mână. Dacă ne uităm astăzi la actualul guvern al Americii, observăm că suntem conduși aproape exclusiv de miliardari, generali și extremiști de dreapta radicali, ceea ce multora le dă speranță. Speranță pentru ce? Ți-e și frică să-i întrebi. Sunt și mulți miliardari intelectuali, dar aceștia stau acum deoparte destul de intimidați.

Politica actuală americană a intrat brusc într-o fază acută de lămâie stoarsă, în care intelectul e terminat, scos din uz, disprețuit, iar emoția e un sâmbure steril al trecutului. Modelul pe care-l avem e puternic. Trump nu stoarce lacrimi, vorbește simplu și răspicat, folosind câteva zeci de cuvinte, pe care, dacă se nimeresc în găurile din șvaițerului admiratorilor, le repetă de două-trei ori pentru a stârni aplauze. Narcisiștii au nevoie continuă de admirație și aplauze, ori cu genul ăsta de feed-back, Trump începe să aibă probleme. Pare că s-a băgat într-un „show” pentru care nu e deloc pregătit.

Acum câțiva ani, când a început „Apprentice” la TV, spunea la fel de clar și răspicat înaintea emisiunii pe care-o prezida, așa cum încearcă să conducă acum America: „Sunt un dictator! În show-ul meu nu există drept de vot, nici juriu”. Atunci părea haios și benign, ceva între un boss cu frizură și bufon, ceva între râs și plâns. Trump e un show-man infatuat, care și-a propus să ajungă în final președintele Americii și i-a reușit. A mai intrat de câteva ori în alegerile prezidențiale, făcea puțin tam-tam, apoi se plictisea pentru că nimeni nu-l lua în serios. Nici el nu părea că se ia în serios, asta până anul trecut, când dintr-odată a apărut ca un misionar nemilos metamorfozat într-un Terminator apostolic, pentru că i-a terminat pe toți cei care i s-au opus.

La început, îmi dădea impresia că-l imită pe Mussolini, dar atunci când i-am spus asta unui italian, acesta mi-a spus ofensat: „Ducele a fost un intelectual. Poate Berlusconi”. Hitler a scris o carte, Mein Kampf, dar visul lui a fost să ajungă pictor. În tinerețe a dus o viață boemă pe banii mamei, a pictat și chiar a vândut acuarele. Dacă în 1908 ar fi fost admis la Institutul de Arte din Viena, poate că Europa și lumea ar fi scăpat de carnagiul care a urmat. A fost respins ca „unfitt” pentru pictură și, scos din minți, s-a îndreptat spre militărie.

Ce e, de fapt, un intelectual? În România din trecut, era unul căruia îi plăcea cartea, citea mult și avea diplome. Și pe vremuri banii erau buni, dar nu făceau parte din ecuație. Dacă vreodată nu-ți reușea ceva în viață erai imediat tras în țeapă cu expresia: „Dacă nu ți-a plăcut cartea…”. Din păcate, respectul pentru intelect e în cădere liberă, dar oricât ți l-ai dori și oricât de bogat ai fi, nu poate fi cumpărat, așa cum poți cumpăra un doctorat. Dar azi toți scriu. Pe twitter, pe sms, pe Facebook. Trump comunică cu lumea pe twitter, și orice persoană poate avea azi mii de prieteni fără să iasă din casă. Se pot declanșa Revoluții pe Internet, iar analfabetismul și izolarea par a fi eradicate. Poate că toți aspiră subconștient spre intelectualitate, doar că unii nu vor să recunoască. E ca și cu ateismul. Mulți îl neagă pe Dumnezeu, dar ar fi fericiți să-i asigure cineva că există.

Marii scriitori ai ultimului secol au avut relații diferite cu puterea politică, chiar dacă operele lor nu reflectă nicio afiliație.

Norman Mailer a fost unul dintre cei mai controversați și mai incitanți scriitori. A candidat ca democrat pentru a fi primar al New York-ului, declarând că vrea să-l secesioneze și să-l declare al 51-lea stat al Americii. Nu degeaba se spune mereu că New York nu-i America. În 2003, înainte de războiul din Irak, a șocat declarând public că fascismul e o stare mult mai naturală decât democrația și că americanii, încercând să exporte democrația unde nu trebuie, vor crea condiții pentru fascism în propria lor casă și în lume. Să fi ajuns oare pe-acolo? Mi-ar plăcea să văd cum ar reacționa Mailer astăzi când Trump e președinte. De fapt, doi narcisiști cumpliți, doar că Mailer a fost un intelectual de clasă și a luptat pentru America în prima linie în cel de-al Doilea Război Mondial. Cum ar suna oare una dintre faimoasele „certuri” pe care le avea public cu scriitorul Gore Vidal, un democrat acid, care a reușit să intre în Senat și Congres. Doi scriitori rasați cu vederi diferite care, atunci când se luau public la harță, atrăgeau atenția Americii intelectuale și neintelectuale. Se băteau pe politică, pe religie, sex, putere, corupție, iar loviturile sub centură erau permise, deoarece politicienii sunt specializați în așa ceva. Poate că nici n-ar mai avea pe ce să polemizeze, pentru că ceea ce se întâmplă acum în America e unificator. Vă mai amintiți ce uniți eram pe vremea lui Ceaușescu, care se zbătea caraghios să fie cât de cât intelectual, iar nevastă-sa ajunsese academiciană?

Încerc să mă gândesc la vreun scriitor contemporan american sau european care să susțină noul curent populist și naționalist care bântuie lumea și nu găsesc niciunul. În secolul trecut a fost cu totul altceva.

Faimoase rămân în istoria literaturii cazurile lui Knut Hamsun și Louis-Ferdinand Céline, scriitori mari cu vederi politice extreme, mari susținători ai fascismului. Norvegianul a fost primul scriitor care a spart gheața în literatura modernă, fiind considerat de mulți părintele modernismului. Pentru asta a luat Premiul Nobel în 1920. A fost un nazist notoriu și a trăit izolat, convins de ideea supremației culturii germane, fără să știe cu adevărat ce făceau naziștii. L-a susținut fervent pe Hitler, lui Goebbels i-a făcut cadou Nobelul lui, doar pentru a i se acorda o întrevedere cu führerul. Se spune că Hitler n-a fost deloc încântat de întâlnire. După război, Hamsun și-a mai revizuit opiniile.

Cu Céline a fost mai rău, pentru că el știa exact ce însemna nazismul de care nu s-a dezis până a murit, continuând să explice în interviurile de după război de ce e nazist și antisemit. Dar dacă citiți Călătorie la capătul nopții sau Foamea, nu veți avea nicio bănuială legată de orientarea politică a celor doi scriitori.

Ezra Pound, american născut în inima Americii, în Idaho, între cartofi și pistolari, a plecat în Italia și a stat la dreapta lui Mussolini, pe care l-a admirat profund, preamărindu-l și blamând zilnic America și pe Roosevelt, la un post de radio italian. Pe Ezra Pound americanii l-au declarat formal nebun, pentru a-l scăpa de scaunul electric sau închisoare pe viață. A stat într-un ospiciu 13 ani, întreg la minte, dar plin de furie. A ieșit de-acolo datorită intervențiilor lui Hemingway, care a luptat pe cealaltă baricadă în Spania, și a altor mari scriitori americani care au știut că opera și omul nu trebuie amestecate. L-au eliberat doar după ce s-a pocăit formal în public. Se spune că dacă numele unui doctor din spital i se părea semitic, nu se lăsa tratat. Cu toate astea, Allen Ginsberg l-a apreciat și a ținut legătura cu el și după întoarcerea din Italia, unde a trăit izolat. Literatura lor a rămas pentru că au scris despre viață, în general, fără să-și expună crezurile politice.

Henry Miller a fost, de fapt, un socialist-anarhist care a criticat furibund industrialismul Americii. N-a fost nici nazist, nici antisemit și după război îl înjura pe Hitler și pe nemții din care se trăgea pentru că din cauza lor nu mai putea scrie nimic ironic despre evrei. Miller a fost interzis în țara lui până în 1961, și nu atât din cauza erotismului din cărțile lui, cum se crede. A. Shapiro are un eseu minunat despre Miller, în care îl compară permanent cu Céline. Scriitori geniali amândoi, doar că la Miller umanismul, compasiunea și înțelegerea sunt reale, puternice, aproape pe fiecare pagină. Fleacurile astea n-au ce căuta într-o minte de extremă dreaptă, care vrea front comun cu ordinea și disciplina unui orizont pe care doar ea îl vede.

Mai cunoscută a fost orientarea de stângă, pro-sovietică a multor intelectuali europeni, majoritatea francezi: Sartre, Anatole France, Romain Rolland, Malraux ș.a. Era de bon ton, aproape obligatoriu să lauzi extaziat prin cafenelele Parisului socialismul lui Stalin. Viitorul pentru ei venea de la răsărit, de unde au venit toate hoardele care au cotropit Europa. Panait Istrati a fost primul care a combătut Rusia sovietică, după ce a bătut-o în lung și lat cu Nikos Kazantzakis. Grecul a continuat să-l admire pe Stalin, dar Istrati a căzut serios pe gânduri și, după întoarcerea din URSS, a scris o carte importantă pentru vremea aceea, Spovedania unui învins, încercând să atragă atenția intelectualității franceze asupra pericolului comunist. Este celebră remarca sa la adresa regimului sovietic: „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” Nu a reușit să schimbe ideile scriitorilor francezi, ba chiar și-a atras antipatia lui Anatole France și a altora.

În România, conceptul de stânga și dreapta e aproape invers ca în America, ca într-un straniu „situs inversus” politic. Termenul original e medical, și cei care s-au născut așa au totul invers, inima pe dreapta, ficatul pe stânga etc. Despre „situsul” minții și sufletului sunt încă mari dezbateri, dar nimeni nu se îndoiește de existența lor, ceea ce e bine, pentru că ceva trebuie să ne unească.

În America „omleta” există și e încă bună, dar au început să se spargă fără rost prea multe ouă.