Adrian Sângeorzan 
Vă mai aduceți aminte de Macondo? Satul acela din jungla Columbiei unde oamenii și-au pierdut treptat somnul, voința și apoi memoria? „Un veac de singurătate” a lui Marquez poate fi un bun ghid turistic prin istoria și sufletul unui popor născut dintr-un amestec adus de vânturile din Caraibe, Atlantic și Pacific, suflate peste junglele și munții unui pământ care înainte de Columb nici nu avea un nume.
Columbia e o țară inventată de o istorie care prin secolul XIX trasa hărți cu o mână tremurândă. Cu ea începe America de Sud și spre nord, către Panama, e sigura porțiune de câțiva kilometri în care șoseaua Panamericană e întreruptă. O șosea care începe în Canada, trece prin toată America de Nord, Centrală și se termină în vârful Americii de Sud, tocmai în Patagonia. Drumul se poticnește pe vreo sută de kilometric chiar înainte de-a intra în Columbia. Nu de istorie, ci de o mlaștină și o junglă foarte deasă, numită Dorien Gap, care înghite lacom orice drum au început acolo americanii. Povestea mănăstirii lui Manole e nimic pe lângă cea a drumului Panamerican, care nici azi nu e rezolvată.
Dacă satul Macondo din „Un veac de singurătate” există sau nu în realitate nu știm, dar Cartagena există și am ajuns acolo într-o zi de decembrie, când afară era soare, 35o C și foarte umed. După ce vezi Cartagena și coasta caraibiană a Columbiei, înțelegi că imaginația lui Marquez nici nu a trebuit să fie pusă prea mult la încercare. Un oraș hispanic unic în felul lui, care seamănă puțin cu celelalte orașe coloniale spaniole, și care nu-ți amintește nici de Europa, nici de America. Construit de spanioli în secolul XVI, a ajuns repede la o neașteptată înflorire, motiv pentru care a fost jefuit de câteva ori de Francis Drake și pirații lui britanici, iar mai apoi de către francezii care colindau prin Caraibe în căutare de pradă.
Cartagena a ajuns cea mai fortificată cetate spaniolă a coloniilor, fiind pusă între ziduri groase de apărare care stau și astăzi în picioare. Împreună cu Fortul Philipe, au păzit cu succes cetatea până în zilele noastre. Zile în care, ca și în alte cetăți ale lumii, orașul și întreaga Columbie au căzut pradă invaziei și jafului celor dinăuntru. O invazie mult mai rea și mai perversă, care a terorizat și izolat țara până cu doi-trei ani în urmă, când turiștii au început să-i treacă timid granițele. Nu prea mulți, pentru că există încă o inerție justificată a fricii provocate de războiul civil încă incomplet încheiat și de teroarea instaurată de traficanții de cocaină care au controlat până nu de mult o țară de câteva ori mai mare ca Franța.
Cu câteva zile înainte de-a ajunge în Cartagena, grupul paramilitar marxist FARC tocmai încheiase un armistițiu cu forțele guvernamentale, după tratative duse la Havana. Armata și poliția erau prezente peste tot, bine înarmate de către americani. Ni se spune că vom fi în siguranță dacă ne vom ține pașii în interiorul cetății. Când am părăsit New York-ul, o prietenă sinceră și glumeață ne-a întrebat îngrijorată ce ne-a apucat cu toate excursiile astea în țări încă nesigure, asta după ce abia vizitasem Guatemala. „Sper că data viitoare nu vreți să încercați Siria”, ne-a spus ea.
În Cartagena ajungem duminică după-amiază și ne târâm transpirați pe părțile cu umbră ale străzilor înguste, pe sub faimoasele balcoane din lemn, din care curg până în stradă jerbe de flori tropicale viu colorate. Orașul pare mahmur în toropeala după-amiezii, ca după un chef cumplit de câteva secole.
Stăm la o stradă de casa lui Marquez, o casă colonială somptuoasă, înconjurată de ziduri cărămizii înalt de patru-cinci metri și porți ferecate. O fortăreață ciudată a unei literaturi puternice care nu pare să mai aibă prea mult de-a face cu ceea ce observăm noi la prima vedere. Cartagena pare un creuzet uman în care toți cromozomii, genele, culorile și trăsăturile oamenilor au ajuns la o înțelegere și împăcare pe care nu o vezi în alte părți ale lumii. Ni se spune că nu există rasism în Columbia și poți să înțelegi de ce. Nimeni nu pare a mai aparține aici doar unei rase anume. În afara câtorva turiști rătăciți care se târăsc pe străzi cuprinși de o toropeală curioasă și care fotografiază tot ce le iese în cale, pentru că la Cartagena fiecare colț, fiecare curte sau piațetă are ceva pe care vrei să-l ții minte și să-l revezi mai târziu acasă la gura sobei tale.
Suntem înainte de sărbători și cei câțiva brăduți de plastic împodobiți de Crăciun par suprarealiști, niște transplanturi nereușite. Am vrut căldură și am avut-o din plin, plus o ploaie tropicală venită din senin fără vânt, tunete, sau alte pregătiri, și care într-o jumătate de oră a transformat străduțele înguste în șuvoaie torențiale care cărau cu ele tot ce putea să plutească la nivelul străzii. Apoi ploaia s-a oprit, a ieșit soarele și toată apa a dispărut magic în niște canale invizibile, sau poate suptă de asfaltul încins și de caii costelivi care trag după ei niște trăsuri mari de lux, ce plimbă turiștii leneși și localnicii care vor să se dea în spectacol.
Aerul condiționat e o invenție formidabilă. Să nu uităm că gheață era prezentată oamenilor din Macondo ca a opta minune a lumii. Avem în camera hotelului aer condiționat și frigider, Internet, berea columbiană e bună și rece, iar apa lor, potabilă. Așa că trăiască civilizația și toate invențiile ei! După ce ne răcim bine corpurile încinse, o luăm iarăși pe străzile medievale, pe zidurile vechii cetăți, cu o senzație care începe să ni se clarifice în cap, și anume că suntem într-un loc superb care nu seamănă cu nimic din ce văzusem. Urcăm până sus pe meterezele fortului Phelippe de unde se vede tot orașul vechi și nou, estuarul, oceanul, dealurile din jur de pe care tronează impunător o mănăstire dominicană uriașă, care nu se vizitează.
Seara târziu, după căutări destul de riscante, găsim în sfârșit faimoasa Havana Caffe în zona numită Ghetimani, cartier în care mișună o faună umană destul de descurajatoare pentru mersul pe jos noaptea.
Plecăm a doua zi spre Santa Marta pe coasta caraibiană, cu un gust ciudat, amestecat. Autobuzul ne duce prin Baranquilla, cel mai mare port al coastei de est columbiene, oraș haotic cu clădiri moderne de 20-30 de etaje, străzi întortocheate cu zone rezidențiale unde casele private sunt înconjurate de garduri și ziduri înalte, pe marginea cărora poți vedea sârmă ghimpată electrificată sau neelectrificată, ori cu bucăți ascuțite de sticlă spartă zidite direct în ciment. Metodă de auto-apărare pe care aveam s-o vedem și în alte orașe. Apoi apar mahalale care, ca peste tot în America de Sud, urcă până sus pe dealuri, cu cât mai sus cu atât mai sărace, mai fără uși și ferestre. Dacă te duci acolo, s-ar putea să nu te mai găsească nimeni.
Satele de pescari care se înșiră pe coastă se sfârșesc într-o zonă asemănătoare Everglades-ului din Florida, cu oceanul într-o parte, uneori cu valurile până la șosea și o mlaștină uriașă în cealaltă parte, plină de păsări migratoare și copaci mangrove, cu rădăcinile în aer. Un drum lung și drept de zeci de kilometri ridicat deasupra apelor. Câțiva pescari aproape goi încearcă să vândă peștele abia prins. De cum am ieșit din mlaștini, au apărut în depărtare munții Sierra Nevada cu cele două vârfuri de peste 5000 de metri, acoperite de zăpadă. Până să ajungem acolo, intrăm însă brusc într-un deșert muntos golaș cu cactuși, iarbă pârjolită și undeva jos, la ocean, orașul Santa Marta ca o pată cenușie, spălăcită.
Unde or fi jungla și pădurile luxuriante în care vrem să ajungem? M-am gândit că iar am plecat în grabă la drum, sumar informat și pe spusele altora. Prietenul meu de drum care nu iese din casă fără un GPS ultrasofisticat conectat oriunde pe planetă cu patru până la opt sateliți, pare și el îngrijorat. Ne spune simplu că în Tayrona Park, unde vrem noi să ajungem, poate o fi altfel. Oricum, munții verzi și înalți care se văd în zare sunt reali și promițători. (va urma)
