High Line

            – Încă n-ai fost pe High Line? mă întrebau cam o dată pe săptămână de vreun an încoace, unii colegi. Evitam să-i mai întreb ce e acea High Line. O cale ferată veche, suspendată pe stâlpi de fier, între străzile 18 și 34, deasupra bulevardului 10, în Manhattan. Un pod lung și fără rost care nu știi de unde și de ce pleacă și unde ajunge, refăcut într-un loc de promenadă foarte la modă acum. Un fel de Corso în stil american.

            Într-o după amiază de vară, urc vioi treptele din strada 26 și iată-mă în sfârșit pe High Line. Probabil că sunt ultima persoană din Manhattan care nu s-a plimbat încă pe vechea cale ferată aeriană. Locul nu mai e un secret nici pentru turiștii care mișună prin oraș ca un mușuroi lacom de termite. De când dolarul a căzut, până și magazinele șmecherilor de pe Broadway li se par ieftine. De cum ajung pe High Line, dau de două japoneze mici, cu ciorapi în dungi, care fac poze în toate direcțiile, mitraliind nemiloase cu aparatele lor lungi tot ce se poate vedea de pe fosta cale ferată cățărată prin anii 30 până pe la etajul al cincilea al clădirilor de cărămidă roșie. O cale de fier părăsită de zeci de ani, chiar în inima orașului. Astăzi, toată lumea știe că nu toate drumurile duc la Roma și că trenurile nu mai trec de mult prin inimile orașelor.

            Am luat-o spre nord și mă gândeam amuzat că mecanicii vechilor locomotive puteau privi prin ferestrele clădirilor așezate doar la câțiva metri de șine. Îmi  luasem pachetul de țigări cu mine și îl țineam în buzunarul de la piept, pentru a-mi educa cât mai masochist voința. Fumasem doar șase țigări în ziua aceea și eram hotărât să cobor drastic numărul cu fiecare zi. Până la dispariție! Gândul îmi dădea fiori pe șira spinării, dar apucasem să le promit solemn tuturor celor apropiați că anul ăsta mă voi lăsa de fumat. Inclusiv mamei. Am mers un timp chiar între fostele șine, singurele care mai trădau vechea destinație a locului. Fusese o cale ferata lată, maiestuoasă. Mai lată decât toate căile ferate pe care le văzusem pe unde umblasem prin lume. Îmi părea mai lată chiar decât cea din Rusia, de pildă. Acolo, calea ferată e mult mai lată de cum ajungi la graniță, iar trenurilor li se pun alte osii pentru a se potrivi cu noile șine care duc departe, până în Siberia. Am auzit că au făcut asta pentru a nu putea fi invadați pe calea de fier. High Line-ul din Manhattan fusese ridicat la cer pentru a nu încurca traficul și a nu mai încurca trăsurile și mașinile care mișunau pe vremea aceea prin Downtown. Apoi au părăsit-o. Sigur, nu de frica vreunei invazii.

            Orice cale ferată părăsită se umple repede cu iarbă și buruieni și nu e nevoie de mulți ani până când primii copaci vor răsări între traverse. Chiar pe una ridicată sus, pe stâlpi. După treizeci de ani de părăsire, nici n-au trebuit să mai care prea mult pământ acolo sus. Praful și pământul se depun repede peste tot ce părăsim. Au plantat doar arbuști, au adus copaci tropicali, iarbă înaltă de pampas, flori galbene și roșii, mici fântâni arteziene, au postat statui și instalații ici și colo. Mult ciment, oțel inoxidabil și sticlă, prinse în forme noi care te duc cu gândul la aleile spațiale ale viitorului. Nici acum nu știu dacă mi-a plăcut sau nu. Am parcurs-o de la un cap la altul, nedumerit și apăsat de ale mele. E drept că de mic am avut o obsesie cu vechile trenuri. Mai ales cu locomotivele cu aburi, care au dispărut sub ochii mei, exact când aceștia începeau să vadă și să priceapă ceva.

            Eram în lumea de dincolo de ocean, înainte de adolescență, și trăisem cu ai mei lângă o mică gară în care opreau aproape toate trenurile, pentru că acolo se alimentau cu apă și cărbune. Când au dispărut locomotivele cu aburi,  am trecut printr-un fel de dramă personală, un mic sfârșit al lumii. Al unei lumi mărunte, limitate, dar pe care eu o credeam veșnică și imuabilă. Am fost totdeauna împotriva schimbărilor, inclusiv cele de anotimp, până când am obosit de atâtea schimbări și m-am lăsat dus de ele, ca de o apă căreia nu i te poți opune. Încă mai cred că o locomotivă cu aburi e mai mult decât o mașină dispărută. Un fel de dinozaur scos prematur la pensie. Păcat că pe High Line-ul din Manhattan n-au păstrat măcar una din vechile locomotive. Au, în schimb, mii de specii de plante și copaci pe care sunt sigur că-i țin în viață cu destulă cheltuială. Și cuiburi pentru păsări care imită clădirile futuriste din jur, dar în care păsările încă n-au curaj să intre. Spre vest, se văd printre zgârie-nori fluviul Hudson și malul dinspre New Jersey.

            Soarele avea să apună în curând și  nu mă puteam hotărî dacă vreau să stau să-l văd de pe High Line. Mi s-a făcut sete și m-am oprit la o țâșnitoare care scotea o lumină albastră și care vorbea cu tine în timp ce beai. O voce electronică de femeie ușor răgușită, care mi s-a părut vag cunoscută, mi-a șoptit candid în timp ce sorbeam: „Bărbații transpiră mai mult și se deshidratează mai repede. Beți multă apă și bucurați-vă de apusul soarelui. Viața e scurtă!” Că viața e scurtă știu și păsările, dar de unde știa țâșnitoarea că sunt bărbat? Or fi având camera de luat vederi, senzori pentru sexe?

            Mă gândeam intens la ai mei, strângând celularul în mână, de parcă aș fi așteptat să mă sune. Dincolo de ocean era noapte târziu și dormeau sigur cu toții. Mai ales mama, care se dusese dincolo de trei zile, după patru ani în care zăcuse paralizată. Mamei nu i se păruse niciodată că viața ar fi prea scurtă. Spunea mereu că trăim atât cât trebuie. Uneori prea mult. Acum șase ani, când ai mei mă vizitaseră ultima dată la New York, îi  dusesem cu vaporașul Circle Line în jurul Manhattanului,  iar mamei i s-a făcut puțin rău din cauza valurilor din Batery Park. Erau la mine de două săptămâni, ieșeau în fiecare zi singuri pe străzi și mă uimeau cu pofta lor de-a explora un oraș atât de zgomotos. Voiam să văd dacă le place. Aveam emoții pentru că era important pentru mine. Doi bătrânei din Estul Europei care trăiseră toată viața într-un orășel mic de provincie, aproape de calea ferată și de gară. „Cel mai important e să fii  aproape de o gară în care opresc trenurile”, îmi spuneau  amândoi când a trebuit să fac niște alegeri în viață. Asta era pentru ei garanția legăturii cu lumea. Le plăcuse la New York. Mai mult decât atât, îmi spuseseră că asta e o lume în care oricine poate trăi bine! Aș fi vrut să-i mai fi adus o dată pe amândoi, să le arăt High Line-ul. Ar fi fost cu siguranță amuzați de-o cale ferată suspendată, părăsită, apoi redeschisă ca un muzeu. Toată viața au povestit, mereu îngrijorați, despre pasiunea mea din copilărie pentru locomotivele cu aburi.

            M-am oprit la o altă țâșnitoare electronică. Aceeași lumină albastră și aceeași voce de femeie răgușită venită parcă dintre șine „…Timpul vine din spate ca o veșnică locomotivă cu aburi … mergi înainte, nu privi înapoi…”. Am uitat să deschid gura și apa mi-a țâșnit în față, spre amuzamentul celor două japoneze care m-au pozat imediat. Am ajuns la capătul High Line-ului spre Downtown, în fosta gară, unde, slavă cerului, au amenajat o mică braserie unde puteam să beau liniștit ceva. Am luat o bere mare și blondă și mi-am tras un scaun aproape de balustradă. Soarele de toamnă ieșise din nori și se chinuia să apună maiestuos în New Jersey, peste apa Hudsonului.  Am deschis telefonul și  am văzut că am mesaje, dar l-am închis repede. În spatele meu, o fată bondoacă și singură vorbea tare și continuu la telefon. M-am gândit că poate vorbește singură, pentru că nu făcea pauze între fraze. Pe la jumătatea halbei, a început să mă sâcâie tonul vocii ei. Altfel, totul părea perfect în jur, iar berea rece ca gheața. Am întors capul și am privit-o încruntat. Părea să nu participe cu nimic la acel apus de soare, pe acea cale ferată care nu mai ducea niciunde. Turuia continuu, gesticulând larg cu mâna plină de tatuaje. Era clar localnică, de-a noastră. Turiștii sunt discreți, tăcuți și cuminți, ușor intimidați de zgârie-nori și de puținătatea cerului de deasupra. În buza se sus fetei îi lucea vesel o bilă de aur care părea crescută acolo. Plus una pe limbă, care devenea vizibilă când vorbea. Avea o pălărie unisex și cizme, deși afară era foarte cald. Am hotărât s-o ignor. Mi-am scos o țigară și am aprins-o vinovat. N-am pufăit nici de două ori și m-am trezit cu chelnerița lângă mine, adusă de fata cu celularul care turuia continuu.

            – Nu puteți fuma aici… îmi pare foarte rău! O femeie altfel drăguță și binevoitoare cu o fața simplă și foarte curată. Fumez și eu, dar e lege, știți, primarul Bloomberg…

            Auzisem vag că primarul interzisese fumatul în parcuri, terase, chiar și pe plaje.   M-am îndepărtat de terasă cu țigara ascunsă în palmă încercând să privesc apusul soarelui dintr-un loc ferit. Dincolo trebuie să fi fost spre dimineață. Tata dormind, mama odihnindu-se în sfârșit în cimitirul de pe deal, noile trenuri ajungând în vechea gară cu obișnuitele întârzieri. Cineva mă bătu discret pe umăr. În spatele meu, un polițist cu tot harnașamentul la brâu: lanternă, cătușe, zeci de chei, pistolul și trei încărcătoare.

            – Sir, nu puteți fuma aici!

            – De ce nu? E un loc deschis între cer și pământ!

            – Sir, e lege! Din luna mai în parcuri nu se mai fumează.

            – Dar asta e o cale ferată, o gară părăsită…!

Am continuat să trag din țigară privindu-l indiferent și rece. Fata cu bila de aur în buză și-a închis telefonul și mă privea inuman.  Chelnărița se opri cu cinci halbe pe tavă și îmi strigă speriată: „Fugi! Pleacă în altă parte. Aici nimic nu mai e voie”.  Vocea semăna cu cea a țâșnitorii electronice. Toți cei de pe High Line se uitau ciudat la mine, în timp ce eu pufăiam liniștit cu polițistul lângă mine.

            – Nu puteți fuma aici!

            I-am întins mâinile împreunate, cerându-i să-mi pună cătușele. Omul mă privi oarecum descumpănit, dar hotărât.

            – Păreți un om serios. Cred că ar fi mai bine să plecați de aici de bunăvoie.

            Am stins încet țigara cu piciorul și m-am îndreptat spre treptele care duceau jos în stradă. Soarele apusese deja în New Jersey.

(sursa foto: en.wikipedia.org)