Adrian Sângeorzan 
Cuvântul lunatic în română și engleză se scrie la fel dar are semnificații diferite. În română, dacă ești lunatic nu e grav. Norii prin care îți plimbi capul pot fi foarte onorabili, niște Nimbus la mare înălțime, dincolo de care poți comunica direct cu poezia. În America, un lunatic e doar un biet nebun care poate, cel mult, vorbi cu el însuși, și care trebuie pus pe pastile. Engleza e o limbă mai puțin poroasă, care a absorbit un imens lexic într-un filtru prin care înțelesurile au trecut mai simplu și mai condensat.
Zilele astea am avut o discuție despre nebunie și creativitate cu un psihiatru din New York, un bun prieten cu care m-am sfătuit peste ani în multe probleme legate minte, inimă și literatură. Un profesionist care a studiat cu pasiune psihiatria și în România, și în SUA, locuri în care mintea umană funcționează oarecum similar, dar unde judecățile despre minte și produsele ei (in)finite sunt diferite. Doctorul meu e și un cititor profesionist de literatură cu care mă încumet să am din când în când discuții, pentru că totdeauna am ceva de învățat. Medicina și literatura n-au nicio contraindicație una față de alta.
Discuția a început de data asta, întâmplător, pornind de la Lisabona, un oraș care ne-a plăcut amândurora, și de la sufletul complicat pe care-l au portughezii, ca toate popoarele fostelor imperii. Noi, românii, n-am avut niciun imperiu, dar avem și noi un suflet complicat, pentru că am fost mai tot timpul sub imperii. Sufletele complicate pot duce la creație, iar uneori la nebunie. Prima persoană de care ne-am izbit a fost cea a lui Pesoa, pe care prietenul meu îl citise și al cărui sindrom (sindromul Pesoa, bineînțeles) l-a studiat cu atenție ca psihiatru.
Să nu credeți că la New York există mulți psihiatri cu care poți aborda asemenea subiecte. Dar eu am avut norocul să-l găsesc pe cel potrivit, originar din Baia Mare. Cu câțiva ani în urmă, m-a ajutat să depășesc un impas. Unul care, credeți-mă, nu duce la niciun fel de creativitate. Poate doar atunci când ieși din el și înveți să te ridici acolo de unde noi și problemele noastre devin ridicol de minuscule. În loc de pastile, mi-a dat cărți de citit, sfaturi bune, vin roșu, muzică fado și un scaun pe care dacă mă sui pot intra cu capul direct în norii aceia de care vorbeam mai sus. Nu sunt nici boem, nici lunatic, iar doctorul meu e un psihiatru cu mentalitate de chirurg (abcesul trebuie incizat și drenat de puroi), cu o mare dragoste și cunoștință pentru literatură. Fac gafe destul de des întrebându-l dacă a auzit de autori și subiecte care mă interesează, ca mai apoi aflu că el le-a despicat de mult în patru, metodic și cu înțelegere. Vorbind de Pesoa, am aflat că pe lângă eseurile Neliniștirii, a compus și muzică fado.
Nu sunt puține geniile literare sau științifice care au suferit de boli mintale și care au creat opere durabile, între ei și Poe, Nash, Gogol, Van Gogh, Nietzsche, Hemingway, Virginia Woolf, Maupassant, Rousseau, Esenin. Nebunii pot da capodopere, ba chiar lua Nobelul (cazul matematicianului John Nash), dar un artist poate produce o operă durabilă și coerentă doar atunci când mintea îi e cât de cât întreagă, mi-a replicat psihiatrul meu care, printre altele, a studiat îndeaproape cazul maniaco-depresiv al lui Van Gogh, despre care spune că folosea culori diferite în funcție de faza în care se afla. Plus absintul care n-a fost interzis degeaba, având pe lângă alcool substanțe aproape halucinogene.
Nebunia nu e la înțelegerea oricui, așa cum nu e nici întregimea minții, despre care unii spun că nici nu știm unde e localizată. Apropierea ei de creier pare cea mai probabilă, pentru că „a-ți pierde capul” e similar cu „a-ți pierde mințile”(cred că doar în română vorbim la plural, ca și cum am avea mai multe minți. Cine știe?). Unora se spune că le „vine mintea la cap”… Când e vorba de genii, lucrurile se complică. Toți scriitorii mari care în final au deraiat psihiatric au creat cu adevărat doar atunci când au avut mintea întreagă, spune prietenul meu. Hemingway n-a scris nimic din cușca depresiei în care a intrat în final. Mulți scriitori spun că, atunci când sunt inspirați și scriu, intră în acea nebuloasă transă a creației în care cineva parcă le-ar dicta cuvintele de sus. Schizofrenii aud voci și ei, dar sigur sunt alte voci, venite din altă parte.
Orice scriitor care a avut șansa vreunui interviu a fost întrebat: cum scrii? ce simți, ce te inspiră? Hemingway scria în picioare, dimineața devreme, alții trebuiau să stea pe jos, să fumeze, să bea ceva. Alcoolismul a bântuit de mult printre artiști, dar cele mai mari ravagii le-au făcut tuberculoza și sifilisul, din cauză că se luau ușor și nu exista tratament pe vremea aceea. Antidepresive nu existau, și dacă ar fi existat, probabil că azi nu am fi avut atât de multe nume de creatori în patrimoniul universal, pentru că antidepresivele distrug creativitatea. Maurice Edwards, soțul Ninei Cassian, acum la 94 de ani, știe cam de ce au murit mai toți marii artiști din secolul XIX si XX. Pe lângă tuberculoză (Mozart, Schumann, Schubert etc.) și sifilis (Ceaikovski, Nietzsche...), depresiile, obsesiile fobice, maniile, crizele comițiale (Dostoievski) le-au dat de multe ori târcoale artiștilor, dar niciunul nu și-a scris opera dinăuntrul nebuniei.
Din sărăcie s-a creat mult, dar sărăcia oricât ar fi de de lucie nu duce neapărat la nebunie. Poate doar în Foamea lui Hamsun. Creativitatea și nebunia sunt două semințe diferite care pot încolți pe rând sau deodată în aceeași minte și, ca și în lumea vegetală, buruiana e totdeauna mai puternică.
Scriitorul, în momentele lui de har, poate se apropie prea mult de Creator, devenind obraznic și nechibzuit cu harul lui, îndrăznind peste măsură. Așa cum Prometeu a îndrăznit când a urcat în Olimp și a furat focul zeilor. Pentru asta, grecul a fost legat de o stâncă și pedepsit cu vulturul care venea zilnic și-i ciugulea ficatul. De ce ficatul și nu creierul, mintea ? De ce nu l-a pedepsit Zeus cu nebunia? Poate pentru că Prometeu nu era artist, adică nu se credea creator. Scriitorul se consumă în procesul creației, transpiră acru, are temeri și îndoieli, întoarce faptele pe toate fețele, pune eroii în conflict, râde de ei, îi face praf, uneori îi ucide cu sânge rece. Scriitorul e pândit de anxietăți, și poate aluneca în melancolii, goliri, depresie. Uneori, poate eșua cu un glonte în cap în timp real, ca Hemingway sau Van Gogh. Gata, ajunge, ar zice Creatorul, iar ați vrut să furați focul! În timpul dadaismului și suprarealismului, era aproape anormal să mori la bătrânețe, de cauze naturale. Numărul celor care s-au sinucis e foarte mare și nu cred că era vorba de o modă, cum cinic spun unii. Nimeni nu-și pune capăt zilelor zburându-și creierii, sărind în Sena sau din Chelsea Hotel în New York, doar pentru că e un trend al poeților.
Sunt binecunoscute depresiile post-scriptum (asemănătoare cu cele post-partum) în care scriitorul poate intra după nașterea unei cărți care l-a stors, l-a golit. Gena depresiei, ca și gena nebuniei, își pot face oricând de cap. Cei mai mulți scriitori sau muzicieni spun că atunci când creează o fac subconștient. Prinzi un capăt de ață și tragi de el, fără să știi ce ghem va ieși la urmă. Poate că artistul, când își croșetează urzeala, deșiră o țesătură venită dintr-un alt spațiu. E vorba despre muză, spiritul acela care se așază pe umăr și-ți dictează. Cele mai multe studii legate de creativitate se opresc aici. De unde vine muza, acel sol care găsește doar antena unei singure minți? Doar un creier, o singură minte, niciodată două. Când ți se ia mintea, ți se ia și muza și antena de comunicare. Artistul rămâne în beznă, cuvintele și notele muzicale sunt tot acolo, dar poartă glugă neagră și nu le mai poate nici vedea, nici auzi.
Adevărata creativitate a minții umane e până la urmă o muchie îngustă și subțire. Aproape tăioasă, ca și marginea dintre normalitate și nebunie. Dacă mergi pe ea poți să cazi, sau te poți tăia. Dar cine nu visează să poată merge pe sârmă?
