Cititul și sănătatea

Când eram tânăr, citeam din curiozitate și din plăcere. Acum citesc tot din curiozitate, dar și puțin din frică. Da, frică. Frica de-a nu mă prosti, de-a nu pierde contactul cu lumea ideilor și a tot ce poate transmite cuvântul. Cred că oamenii ar trebui sa citească tot mai mult de frică, asta pe măsură ce tot mai mulți devin „neînfricați”. Despre această neînfricare ar trebui, de fapt, să vorbim, despre marea încredere cu care noile generații par a se îndrepta senin spre o cultură a suficienței venită dintr-un eter pe care cred că-l stăpânesc apăsând pe butoane și taste.

De fapt, tinerii citesc și scriu mai mult ca înainte, cu ochii pironiți în niște ecrane de diferite mărimi, în care viața pare o realitate ușor de controlat, atâta timp cât ai un mouse în mână. Iată o mică dovadă a cititului: zilele trecute, intrând pe Internet la mine la serviciu, am găsit deschisă adresa cuiva care uitase s-o închidă. Avea 128 de mesaje noi (niciunul personal), iar mesajele șterse recent erau peste 35 700. Cum să nu ți se facă frică?

Cititul e, desigur, un obicei, poate chiar un reflex, care se formează la o anumită vârstă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Ce ajută la declanșarea și formarea acestui obicei e greu de spus. Până la vârsta de 11-12 ani, părinții au încercat în zadar să mi-l formeze. Am fost închis de multe ori ore întregi într-o cameră cu o carte de povești căreia trebuia să-i fac un rezumat verbal, ca dovadă c-am citit-o. Am fost momit cu bani, cadouri și apoi pedepsit. Nimic n-a funcționat. Viața reală, amărâtă cum era, cu copii, animale, păsări, copaci și întâmplări reale, exista atât de palpabil în jurul meu, încât nu voiam s-o înlocuiesc cu nimic. Până în ziua în care am luat din greșeală în mână Mizerabilii lui Hugo și am deschis-o. Am fost prins de poveste și de lumea dintre coperte din prima pagină. Și dus am fost. Cred că descoperisem fără să vreau nu numai cea mai sănătoasă fugă de realitate, dar și o portiță de scăpare situată chiar în ușa din față, prin care mă puteam strecura nevăzut afară, ca pisica din desenele animate.

După 2-3 ani, ai mei îmi spuneau că citesc prea mult și îmi neglijez lecțiile. Dar nu citeam singur. Împărțeam cu toată gașca de pe maidan cărțile neamțului Karl May care scria despre cowboy și indienii americani, alte cărți de aventuri și mai apoi, treptat, autori care pe lângă faptele în sine obișnuiau să intre în ceea ce la început nu se vede. Bineînțeles că puțini au ajuns până la urmă la Kafka. Dar se citea pe maidan și ne împrumutam unii altora cărți, le comentam la nivelul nostru, în timp ce ne jucam cu arcuri și cu săgeți reale care, deși erau făcute din trestie, puteau să rănească precum cuvintele. Am trăit jumătate din viață într-o lume în care cititul era o supapă pentru oameni, o scăpare permisă dintr-o lume îngrădită. Singura alternativă. Televizorul n-a existat la început, iar când a apărut, nu ne-a oferit prea mult. Prin anii ‘80 au apărut video-urile și televizoarele în culori și am început să citesc mai puțin. Acum trăim cu toții într-o lume cu posibilități nelimitate și această nelimitare îi zăpăcește pe mulți. Dar mai ales pe cei tineri, care își dezvoltă de mici un alt reflex al cititului, care nu mai e bazat neapărat pe carte, pe literatură, ci pe un subiect foarte îngust al specializării lor, sau pe sacul fără fund al Internetului. Oricum, dacă mergi cu metroul prin New York, poți încă să mai vezi destui tineri care citesc de plăcere, literatură. Cauza cititului nu e pierdută, pentru că oamenii vor continua să vrea să fugă într-un mod sănătos de realitatea imediată.

Pe vremuri, se spunea că cine are carte are parte. Parte de ce? De ceva cultură în primul rând, după vechea mentalitate, dar astăzi cui îi mai pasă de cultură?! Pe vremea mea oamenii „cu diplomă”, intelectualii, erau în primul rând niște oameni citiți. Suntem acum în plină cultură a banului, stăpânul absolut, iar cultura nu prea mai aduce bani.

Mai bine să vorbim despre efectele cititului și ale culturii asuprea sănătății. Pare un unghi mai atrăgător. Efectele cititului se văd treptat, prin acumulare, ca și cele ale medicamentelor pentru depresie. Deși cei mai citiți și mai luminați te pot băga ușor în depresie atunci când spun: „cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu știu nimic”. O carte bună însă îți poate produce o stare de extaz imediat, numită de greci mai pompos catarsis, așa cum o muzică bună te poate exalta, transpune într-o altă lume, îți poate schimba starea, te poate face mai înțelegător și mai împăcat cu viața, cu ideea de trecere.

Am citit recent într-o carte scrisă de un român că percepția timpului și a vieții ni se schimbă radical cu vârsta. Când ești copil o zi, o oră, o vară e percepută de 4-5 ori mai lungă decât atunci când ai 50-60 de ani, iar timpul nostru biologic, percepția lui reală, se scurtează pe măsură ce îmbătrânim. Veți spune că nu trebuia să-mi pierd timpul citind despre o problemă de bun simț, pe care o percep mai toți oamenii. Așa e. Am mai citit acolo că ceea ce poate prelungi cumva timpul nostru biologic e starea de extaz. Sună atrăgător, ca un afrodisiac existențial. Cititul, ca orice formă de artă ce-ți poate produce extaz, te-ar putea scoate pentru o vreme din această cursă inegală cu trecerea. Simt că, atunci când citesc o carte bună, intru temporar într-o cută ascunsă a timpului.

Fiecare om învață până la urmă să tragă cumva de timp, iar cititul e categoric o metodă bună, cel puțin la fel de bună ca pescuitul. Mai țineți minte ce spunea Neculce? Că „nu-i lucru mai cu zăbavă în viață, decât cetitul cărților”. Deci ca un sfat medical până la urmă: pe lângă Omega3, Fish oil, usturoi, CoQ10, vitamine sau jogging, nu uitați cititul!