Adrian Sângeorzan 
Dacă aş trăi în Carolina de Sud, la Charleston, poate că m-aş duce şi eu duminica la biserică. Nu la una anume, ci la cât mai multe, pentru că în toate pare a fi aceeaşi pace şi împăcare. Una senină, zâmbitoare şi civilizată, fără niciun exces de evlavie inutilă, ploconiri sau închinări cu fruntea la pământ. Pace şi împăcare ce par să se fi lăsat cu greu şi nu de foarte mult timp peste sudul Statelor Unite, după un secol şi jumătate de la războiul de secesiune. De mult voiam să văd cu ochii mei de ce Henri Miller şi atâţia alţii au spus, cu o ciudată nostalgie, că America Sudului e o altă lume. Una mai adevărată, mai plină de sevă umană decât sora ei vitregă, yankee, din Nordul de oţel şi beton al ţării. O altă faţă a statelor Americii, unite destul de mult, rupte apoi în două şi reunite cu forţa în urma unui război fratricid cumplit. Un Sud cu rănile vindecate treptat, acum împăcat cu propria lui istorie, tulbure şi violentă. Cu foştii sclavi de mult eliberaţi, trăind acum alături de strănepoţii foştilor stăpâni, în egalitate, dar încă în ghetouri marginale în care încă ţi se spune că nu e bine să te duci.
Am ajuns în Charleston sâmbătă seara de Paştele Ortodox. În lumina serii se proiectau turlele bisericilor protestante, catolice sau baptiste care se ridicau subţiri şi discrete, deasupra caselor vechi coloniale, aşa cum ar trebui să se înalţe semnele oricărei credinţe. Spre marea mea surprindere, am găsit pe Google şi o biserică ortodoxă grecească pentru că grecii, la fel ca evreii sau armenii, au ajuns peste tot în America. Aproape în orice oraş sau orăşel mai răsărit vei găsi o biserică a lor, cu şcoli de duminică pentru copii, acelaşi miros de tămâie, aceleaşi icoane bizantine, cu feţe lungi, evlavioase. Lângă hotelul nostru era o staţie de ricşe pe care le pedalau studenţii din Charleston şi când le-am arătat adresa bisericii ne-au spus politicos că ar fi bine să nu mergem acolo noaptea pentru că e „prea în Nord“. Am înţeles că nu din cauza yankeilor. M-am resemnat foarte uşor. Oricum, tatăl meu n-ar fi fost prea mulţumit dacă i-aş fi spus că de Înviere am fost la o biserică ortodoxă, chiar dacă grecească. Abia când am făcut 21 de ani mi-a spus „adevărul“, anume că eu nu sunt ortodox, ci greco-catolic, pentru că m-au botezat clandestin imediat după naştere. Greco-catolicismul fusese interzis după instaurarea comunismului, religia străbunilor mei începând din secolul XVII, când românii din Ardeal ajunseseră ceva mai bine sub coroana austriacă, în aceeaşi perioadă în care americanii se chinuiau să scape de coroana engleză.
Biserica grecească, cea mai nouă din oraş, era aşezată chiar la graniţa cartierului de negri, pe care nu i-am prea văzut prin Charlestonul istoric. Doar cameristele din hotel erau negrese, şi vorbeau aproape cu acelaşi accent ca pacientele mele din Brooklyn. Lumea Sudului, deşi foarte prietenoasă şi aşezată într-un calm patriarhal, e încă segregată între alb şi negru.
A doua zi, duminică, într-o lumină de primăvară dătătoare de viaţă, am bătut tot oraşul la picior. Toate bisericile erau deschise, pline de enoriaşi frumos îmbrăcaţi, familii întregi care în fiecare duminică îşi ocupă locul lor în strană. Prima biserică în care am intrat era una episcopală, care, ca toate celelalte biserici protestante, are lângă ea un cimitir vechi, având cruci şi pietre tocite de vreme care încep din secolul XVII. Eşti prevenit de la intrare pe o inscripţie mare că „în biserica noastră, singura stafie pe care o vei întâlni e aceea a sfântului duh“. La americani cuvântul „ghost“ înseamnă şi stafie şi duh, iar Sudul e plin de stafii care din fericire îl bântuie tot mai potolite şi mai împăcate, după un război pe care acum se străduiesc să nu-l uite chiar de tot. Un război care a fost legat nu numai de abolirea sclaviei, ci şi de abolirea unui stil de viaţă în care Sudul se complăcea într-o lascivitate aproape feudală. Nu am mai văzut niciunde fluturând vechiul lor steag Confederat, chiar dacă îl mai păstrează cu toţii prin podurile imenselor case.
Biserica următoare e hotentotă și acolo tocmai se terminase slujba. Doar preotul mai rămăsese și ne-a poftit înăuntru, simțind că suntem europeni, cine știe, poate chiar francezi, pentru că slujba în dumineca aceea se ținuse în franceză, deși nimeni nu mai vorbește franceză în Charleston. Toată istoria hotentoților francezi era acolo pe pietrele vechii biserici construite după măcelul din noaptea sfântului Bartolomeu, când în Paris hotentoții au fost uciși cu miile. Cei care au scăpat au trecut oceanul încărcați cu aur și au fost bine primiți în Charleston.
Toată generaţia mea a citit cartea şi a văzut filmul Pe aripile vântului, oriunde ar fi trăit în Europa, carte care ne-a introdus cât de cât în lumea complicată şi vetustă a Sudului Americii care pe la 1860 a vrut să se rupă de Nordul industrializat. Culorile politice erau întoarse pe dos pe vremea aceea. Nordul lui Lincoln era republican, iar Sudul agricol şi sclavagist era democrat. Astăzi aproape că nu-ţi vine să crezi că a fost aşa. Când Lincoln a fost ales preşedintele Americii, Sudul a început imediat mişcarea de secesiune, exact aşa cum ameninţase, şi din momentul acela lucrurile au luat o întorsătură foarte urâtă. Lincoln şi yankeii lui voiau printre altele abolirea sclaviei care devenise mult prea ruşinoasă pentru un continent civilizat. Cel mai mult voiau de fapt păstrarea intactă a Uniunii, ameninţată de nişte ultraconservatori, paradoxal democraţi, care pe vremea aceea deveniseră probabil la fel retrograzi şi de ieşiţi din istorie ca cei din Tea Party-ul republican de astăzi. Sudul de atunci a prevenit restul Americii că se va rupe de Uniune dacă va fi ales un preşedinte republican. Astăzi, Sudul e eminamente republican, iar Nordul, democrat. Suntem în anul alegerilor şi aud destul de des remarci extremiste în jur precum „dacă iese iarăşi Obama, nu mai e de trăit aici“ sau „dacă vin din nou republicanii, plec din ţara asta“. Vremea secesiunilor a trecut de mult. Sudul şi Nordul au limite tot mai imprecise, Texasul sau California nu cred că mai vor să fie republici independente. Europa s-a unit şi ea, iar lumea pare a vrea să se adune cumva laolaltă, iar asta e de bine, nu-i aşa? Cât va dura oare?
În Charleston, intrând dintr-o biserică în alta în timpul slujbei de duminică, am avut senzaţia unei lumi aşezate, făcută să dureze, indiferent de cine va fi să vină la putere în această ţară. Preşedinţii vin şi pleacă, iar America îşi vede de drumul ei cum poate. Din cimitirul vechii biserici episcopale se vedea golful în care e aşezat Charlestonul şi unul din portavioanele şi crucişătoarele scoase la pensie, transformate acum în muzee militare. Puţin mai departe, există un aeroport militar imens, o flotă militară activă, puse acolo să-ţi aducă aminte că America îşi apără şi în felul ăsta împăcarea, liniştea şi trecutul, oricât de recent ar fi el. Ne-am exportat toată manufactura şi fabricile, parte din servicii, dar armele încă se fac aici de către băştinaşi.
După ce am terminat cu bisericile, am vizitat portavionul Yorktown prin măruntaiele căruia ne-am plimbat puţin speriaţi. Simţi acolo ceva apăsător, bruiant, un amestec de frică şi respect pentru cei care îşi pun viaţa la bătaie în toate colţurile lumii. În holul de onoare al aviatorilor eroi găsim un român, Alexandru Vraciu, un pilot legendar care a luptat în al Doilea Război Mondial în Pacific.
În Charleston cel mai maiestuos rămâne însă oraşul vechi istoric încă locuit de urmaşii vechilor sudişti. Case vechi în stil colonial cu coloanele lor imense luate direct din arhitectura greacă, anglicane, sau în stil georgian, cu grădini imense îngropate în vegetaţia luxuriantă. Aproape fiecare casă are o plăcuţă comemorativă despre istoria şi locuitorii ei şi oricât de mare ar fi, e încă locuită de o singură familie. Te poţi plimba ore întregi într-o lume aparent veche, atemporală totuşi, care nu aduce nici a America, nici a bătrâna Europă.
Am fost mereu întrebaţi de unde suntem şi dacă le spuneam că suntem din New York oamenii dădeau din cap nemulţumiţi, din cauză că nu le prea plac yankeii. Bănuiau după accent că venim din altă parte a lumii. Când le spuneam că venim din România (eu din Nord, soţia din Sud, pentru că şi noi avem acolo puncte cardinale), eram văzuţi imediat cu ochi buni. Habar nu aveau de fapt de unde venim. Un domn distins cu pălărie albă, care ieşise noaptea la plimbare, după ce-a intrat neaşteptat în vorbă cu noi, ne-a arătat dintr-odată cerul. „Aici în Sud avem cele mai frumoase stele“, ne-a spus el simplu arătându-ne cu bastonul bolta de deasupra. „Acolo e Venus. L-aţi văzut undeva atât de strălucitor?“ Nu ne uitasem încă spre cer şi am realizat că domnul avea dreptate. Nu am văzut niciunde în lume Luceafărul pulsând atât de tare, albastru şi strălucitor, de parcă se apropia şi se îndepărta în acelaşi timp. Nici planeta Marte n-o văzusem aşa cum era acolo, mare şi roşie ca un glob de Crăciun. „Dacă mai rămâneţi două-trei zile, acolo, spre dreapta, va apărea şi Saturn. Cum e cerul în ţara de unde veniţi?“
L-am întrebat pe acel domn dacă se mai scoate vreodată la vedere steagul vechi confederat, înstelat şi el. Pe steagul Charlestonului sunt un palmier şi o semilună. Domnul mi-a arătat din nou bolta şi mi-a dat de înţeles că el, cerul, e acum steagul nostru, al tuturor.
