Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
19.11.2020

Capete de șaman

Când ne întoarcem dintr-o vacanță obișnuim să despachetăm de cum intrăm în casă. Aproape maniacal. Pe lângă mirosurile lumii din care ne-am întors, de obicei găsesc bancnote și monede străine, uitate prin rucsacul meu fără fund. Bani pe care nu voi mai avea șansa de-ai cheltui decât atunci când mă voi întoarce în țara din care venim, unde inflația va fi făcut ravagii, iar amintirile mele nu se vor mai potrivi cu locul. Astăzi, lumea e în continuă schimbare, se construiește și se distruge într-un ritm nebun. Mai am câteva sute de rupii cu capul lui Ghandi, care sigur se devalorizează așteptând să mă reîntorc în India .

Acum venim din Ecuador unde folosesc dolari americani, așa că a trebuit să scăpăm doar de monede, care au pe ele capete de indieni. Și iată pe fundul rucsacului meu capul șamanului shuaru. Aproape uitasem de el. Mirosea a piele tăbăcită, iar părul capului, mustața și barba sunt evident din păr natural, părul unui om cărunt care a apucat să îmbătrânească. Un cap redus la dimensiunea unui pumn. Nu m-am gândit nicio clipă că ne-ar putea aduce probleme și la început n-am făcut nicio legătură între el și cele ce aveau aveau să se întâmple.

L-am pus pe masa din sufragerie ca pe un trofeu nemaivăzut. Văzusem „shrunken heads”, faimoasele capete micșorate, doar pe Internet, în niște poze luate dintr-un muzeu sud-american. Mai adusesem o mască, trei statuete incașe și toate păreau a ne privi încruntat, parcă supărate că fuseseră scoase din lumea lor. Capul șamanului avea ochii închiși, resemnat. Carlos, ghidul din Ecuador ne-a spus povestea acestor capete fără să știe că eu am unul împachetat în rucsac.

Tribul shuaru, aflat în delta Amazonului, există și astăzi și numără peste 40 de mii de capete. Acest trib avea un obicei prost, abolit doar după 1940. Șamanii mai tineri și mai puternici voiau să fure spiritul celor mai bătrâni și pentru asta aveau nevoie de capetele lor. Probabil o altă dovadă empirică că mintea și spiritul uman sunt în cap. Îi decapitau noaptea în somn, fără zgomot, fără circ, cu familia dormind în coliba alăturată. Capul era dus la râu, spălat, scalpul era incizat estetic pe mijloc, creierul era aruncat, la fel și oasele craniului, iar pielea era cusută la loc fără urme. Capul era pus apoi într-o soluție specială din ierburi, care treptat îl mumifiau și-l micșorau la dimensiunile uni pumn. Importantă era păstrarea pilozităților și mai ales a expresiei faciale. După uscare, capul era purtat la gâtul mai tânărului șaman. Cu cât avea mai multe capete atârnate, cu atât era un șaman mai prestigios și mai puternic.

În autobuz, s-a lăsat o liniște mormântală. Nimeni nu se așteptase la așa ceva. Citisem de acest trib de când trăiam în România, dar nu cunoșteam detalii. Am avut emoții mixte. La început, mi-a venit să scot capul din rucsac, să îl arăt celor din autobuz, apoi să-l arunc pe fereastră, dar geamul nu se putea deschide. Carlos spunea că, deși interzis, obiceiul se mai practică pe ascuns și astăzi și din când în când se găsesc cadavre fără cap. Există și o piață la negru a acestor capete micșorate, dar capul meu pare a fi făcut din piele de animal, iar părul probabil de lamă, sau capră. Dar poți fi sigur?

Avusesem o zi frumoasă, cu munți tropicali și cascade de vis, culminând cu Cascada Diavolului, o cădere de apă spectaculoasă, care iese brusc din inima și spiritul Anzilor și se prăvălește direct spre Amazon. Apoi am petrecut câteva ore în piața de indieni din orășelul Banos. Pe americanii din grupul meu îi îngrozea aici imaginea șobolanilor de Guineea, puși la grătar la tarabele din stradă. Pentru cine e curios, le pot spune că gustul lor e ca cel al puilor organici crescuți la țară, iar cel al viermilor de lemn putred din Amazon, ca al jumărilor. În catedrala din Banos, ca și în cele din Cuzco, Isus mănâncă la Cina cea de taină Guineea pigs la proțap.

Urcam pe serpentine și vulcanul Tungurahua a apărut dintr-o dată printre munții din jur, uriaș și semeț. Am oprit să admirăm priveliștea care era din altă lume. Anzii se ridicau aici până la peste 6 000 de metri. Abia puteam respira din cauza altitudinii iar vulcanul fumega din vârf ca un horn uriaș ieșit din măruntaiele fierbinți ale pământului. Soția și-a aprins o țigară, scotea și ea fum și făcea poze cu o singură mână. „Ia uitați, vulcanul, ne spune Carlos glumeț, cred că v-am aranjat și o mica erupție. E în costul excursiei.” Ecuador, denumit și Elveția Americii de Sud, e o țară fenomenal de frumoasă, din Anzi până jos în Amazon sau Pacific, cu Galapagosul lui Darwin cu tot. Sunt atât de protectivi cu mediul, încât au interzis fumatul pe toate insulele de acolo, așa că nu ne ducem.

În noaptea aceea am dormit la o hacienda, fermă spaniolă veche, undeva sus în munți, de unde am urmărit cea mai mare erupție a lui Tungurahua din ultimii 16 ani. Bubuituri și zdruncinături, lavă și foc aruncate în aer. Am asistat cu respirația tăiată până târziu în noapte la acel spectacol neașteptat, ca la o reprezentație de circ dată de un munte care fie înnebunise, fie doar voia să arate că e încă viu. Nu au murit decât câteva vaci care dimineața au păscut iarbă cu bucăți de lavă încinsă. În 1996, orașul Banos, așezat pe o saltea de lavă de mult răcită, a fost complet evacuat pentru un an. Eram înconjurați de vulcani activi și eram exact la Ecuator, mijlocul pământului, trecând ba într-o emisferă, ba în alta, după cum ne ducea Carlos, dar mai ales Jose, șoferul, căruia îi mulțumeam în fiecare seară că mai eram în viață.

Capul șamanului zăcea împachetat în straturi de celofan și, înainte de-a adormi, m-am gândit că mai cunoscusem câțiva șamani exotici. Pe cei de la New York, care acum trebuie să aibă firme, licențe de șaman, poate și un sindicat al lor. Lumea vestică, plictisită de Dumnezeu, se „spiritualizează” tot mai de mult, încât e greu să mai faci diferența dintre un șaman și un șarlatan. În Valea Sacră din Peru, am petrecut o zi întreagă cu unul din șamanii de acolo. Avea capul pe umeri și nu voia să decapiteze pe nimeni. Era relativ tânăr, cu o familie numeroasă, mulți copii și o gospodărie prosperă, așezată chiar lângă templul incaș Olantaytambo. Era gata să ne ducă unde voiam noi, inclusiv în zone din Amazon unde era folosită ayahuiasca, un halucinogen făcut de indieni din fierturi de ierburi.

Un prieten cu care mersesem atunci în Peru, medic și el, avea telefonul șamanului din New York. Amicul meu e un om foarte spiritualizat, crede în energii și spirite nevăzute. Are tot felul de teorii, printre altele crede că nu-i bine să iei cu tine obiecte de pe unde umbli, pentru că îți pot introduce în casă energii străine cu care nu vei ști cum să tratezi. De câte ori opream printr-o piață în care cumpăram ceva, incașul ne dojenea zdravăn. Spunea că, dacă tot nu ne putem abține, ar trebui să consultăm la întoarcere o clarvăzătoare anglo-saxonă din New York, care pentru o sumă modestă poate să ne spună dacă un obiect are energii negative.

În ziua aceea, pe Valea Sacră a râului Urubamba, șamanul din Peru, contra 100 de dolari, ne-a luat în dubița lui și ne-a dus la niște terase folosite de incași pentru aclimatizarea plantelor. Un amfiteatru adânc și ciudat, unde soarele bătea toată ziua. Sus, pe acel platou, la peste 3 500 de metri, urmașii incașilor încă ară pământul cu boi, folosind plugul de lemn, și seamănă porumbul cu mâna. Poartă niște sandale eterne, făcute din cauciuc de roată de mașină, așa cum erau făcute și opincile bunicilor noștri.

Incașii au ajuns acolo doar cu câteva zeci de ani înaintea conchistadorilor care au distrus totul. Valea Sacră arată măsura unei culturi care ajunsese departe, fără a fi descoperit roata și calul. Râul Urubamba, care fertilizează din belșug zona alpină, coboară apoi vijelios printre munți ca o prevestire cenușie. După ce trece în viteză pe lângă Macchu Pichu se deschide ca un evantai de apă și formează Amazonul.

În ziua aceea șamanul peruan ne-a coborât pe versantul celălalt al muntelui, la o salină incașă încă funcțională, care arăta ca un loc de pe o planetă albă. La aceste locuri nu se putea ajunge decât cu mașini mici din cauza drumurilor înguste. Niciunul n-am bănuit ce era jos în vale până n-am ajuns la salină. Apa sărată ieșită din munte era dirijată și lăsată să curgă prin tuneluri și puțuri superficiale terasate, în care se evapora, iar sarea se usca la soare, ca o carcasă țestoasă într-un Olimp incaș.

Șamanul conducea cu dinții strânși și mașina s-a blocat pe un drum incredibil de îngust cu prăpastie pe dreapta și o surpare de teren în față, de care n-am putut trece. Am coborât speriați și am continuat drumul pe jos, iar dubița a fost dată cu spatele tot drumul, într-un marșarier al groazei. La urcare, pe ulița satului de munte, dubița încăpea cât să poată trece printre casele de piatră continue, iar turmele de oi, capre, lame și măgari, care veneau din față, intrau până la ultimul animal în casele oamenilor, ieșind din nou în uliță după trecerea noastră. La fel cum au făcut indienii Americii de Sud la venirea conchistadorilor, doar că foarte mulți n-au mai ieșit deloc. Satul era o așezare din piatră făcută de călugării benedictini prin secolul XVI, care pe vremea aceea simțiseră nevoia unei comunități înghesuite. Aceiași care au construit orașele Cuzco, Quito, La Paz, toate pe la 3 000 de metri. În catedralele de acolo Isus e negricios și mic, iar sfinții au trăsături incașe. Creștinarea incașilor n-a fost una ușoară, iar franciscanii, benedictinii și iezuiții au trebuit să-și pună imaginația serios la lucru. Imaginația și săbiile. Până la urmă, i-au convins că Mama Pacea, zeița pământului, e Maica Domnului și Zeul Soarelui e Isus. Mai apoi a venit Inchiziția care, din fericire, nu s-a ocupat de indieni considerându-i „fără suflet”, adică neoameni. Inchiziția nu tăia capete, doar micșora entuziasmul eretic, pe unii îi torturau, pe alții îi ardeau pe rug.

Șamanii au continuat să practice până astăzi și din Mexic până în Argentina sunt în același timp și preoți, și doctori, și lideri spirituali. Halucinogenele gen peiotă sau ayahuiasca sunt folosite pentru a intra în transă și a comunica cu spiritele. Probabil aceleași spirite cu care încercăm cu toții să ne punem cât mai bine. Persoanele care au folosit ayahuasca se spune că „au avut revelații spirituale legate de rolul lor pe pământ, adevărata natură a Universului, și au învățat cum să devină persoane mai bune intrând în alte dimensiuni…” Eu doar am vomitat. Nu am auzit de dependențe la halucinogenele folosite de indieni. Doar șamanul are voie să ți le dea sau, dacă ești turist, unul care zice că e șaman. În junglele din Peru, Columbia sau Ecuador se practică așa zisul „ayahuaiasca tourism”. Mulți vestici cu probleme plătesc bani grei să-și verse veninul existenței în junglă și să creadă că cineva poate să-i scape de el.

Atunci, în Peru, după fantastica expediție la amfiteatru și salină, șamanul ne-a invitat acasă și ne-a propus o ședință de terapie spirituală de grup. Voi descrie sumar ședința cu riscul de-a fi discreditat spiritual. În spatele casei, omul avea o cameră „șamanică” unde ne-a așezat în cerc pe un covor incaș. Pe pereți erau pictați condori, luna, soarele, multe stele. A aprins un fel de tămâie și ne-a da fiecăruia o piatră neagră, spunându-ne că sunt meteoriți. Mai avea în trusa șamanică pene de condor și o gheară de puma. Ne-a invitat să rămânem singuri cu meteoriții și să medităm la nemărginirea Universului și la Pământul care ne rabdă. El a ieșit și ne-a lăsat pe întuneric. Problema a fost cu pantalonii mei de fâș și cu faptul că nu-mi găseam locul nici în univers, nici pe pământ, ca atare am început să mă mișc și să fâșâi, până i-am scos pe toți din minți și din transă. M-am întins, mi-am pus meteoritul sub cap încercând să ațipesc puțin, dar era prea tare. După 10 minute de foșneală, m-au rugat toți să ies afară.

Șamanul dădea de mâncare găinilor și am intrat în vorbă cu el. I-am spus că sunt gata să-i dau o sumă mare de bani dacă poate s-o facă pe soția mea să se lase de fumat. Mi-a răspuns pe cel mai serios ton că pentru asta trebuie să plece singur cu ea pentru trei-patru zile în jungla Amazonului, unde vor folosi ayahuiască și vor medita. M-am lăsat păgubaș. Apoi au intrat pe rând la ședința individuală de purificare, iar eu am stat sub un copac mare timp de trei ore și am privit templul Ollantaytambo, făcut din pietre uriașe de granit, tăiat perfect drept cu multe sute de ani în urmă, nu se știe cu ce, cărate nu se știe de unde, cum, de către cine, puse una peste alta fără ciment. Sunt atât de perfect aliniate că nu poți introduce între ele niciun credit card de plastic. Am încercat. Sus, pe versanții munților, mai există depozitele de porumb, cartofi, alimente care se păstrau ca într-un frigider comunal.

Într-un fel, incașii au avut o societate de falanster, aproape socialistă. Trăiau împreună, munceau împreună, împărțeau totul, dar aveau conducători și mai ales șamani. Poate că Lenin, marele șaman al comunismului, nu s-a inspirat doar din Marx și Engels. Plus că și sovieticii practicau sacrificiile umane, doar că ei le făceau în masă, în timp ce incașii le practicau ritualic, smulgând inima celui sacrificat spre a o oferi zeilor.

În jungla din Amazonul ecuadorian am vizitat casa unor indieni Quechua autentici. Doar femeile erau acasă și mulți copii. Unde sunt bărbații?, le-am întrebat. Cică la lucru, la vânat prin junglă, la pescuit, sau altfel de afaceri… Am întrebat-o pe șefa clanului ce o nemulțumește cel mai mult în viață. Ne-a spus că detestă bețiile bărbaților care se fac praf din două înghițituri. Whiskyul sau vodca nu par a-i pune în legătură cu spirite prea bune.

Anzii ecuadorieni sunt de-o frumusețe rară, doar că de la 4 000 metri ai amețeli, capul greu, ai vrea să plutești, dar te simți ca un cosmonaut complet ieșit din formă. În Ecuador, nimeni nu-ți dă să mesteci frunze de coca sau ceai mate, ca în Peru. Multe plante vindecătoare sau folosite în medicină cresc în Anzi: floarea de atropină, sau curara, un drog care te paralizează complet de nu mai poți nici respira, e folosită azi pe scară largă în toate spitalele lumii pentru anestezie generală.

În munții din Guatemala și Peru, am văzut cele mai autentice piețe de indieni maya și inca. Prietenul meu strâmba din nas și ne certa de câte ori ne vedea dând târcoale vreunei tarabe. Am negociat prin multe locuri în ultimii ani, din târgurile de antichități africane care abundă în Manhattan, la cele din India, Nepal, Thailanda, Burma sau Cambodgia. În Peru am hotărât să nu-i mai arătăm amicului meu măștile, zeii și femeile de ceramică care se adunau prin bagajele noastre. Dacă ar fi fost cu noi în Ecuador, sunt sigur că ne-ar fi oprit să luăm capul șamanului shuaru.

În noaptea în care ne-am întors din Ecuador s-a întâmplat ceva neobișnuit. Nu știu dacă a fost vreo legătură între capul micșorat al șamanului și țeava care s-a spart sub chiuveta din bucătăria noastră în apartamentul din Florida. Ideea mi-a trecut prin cap spre dimineață, după ce am reușit să oprim dezastrul care putea să ne distrugă apartamentul și încă alte patru de sub noi. Noroc că nu adormisem. Pe la miezul nopții, am auzit o pocnitură stranie și când am ajuns în bucătărie am văzut șuvoiul de apă care o inunda masiv. Până m-am dezmeticit și am reușit să închid apa, șuvoiul trecuse în sufragerie. Timp de 2 ore am stors cu schimbul apă, folosind prosoapele din casă. Eram stresați și frânți de oboseală, ne durea spatele și, când am terminat, am ieșit pe terasă să bem un vin de Chile. La un moment dat, am spus sec, de parcă vorbele nu erau ale mele: „Poate că nu trebuia să aducem acasă capul șamanului…” Soția mi-a replicat repede și înțelept. „Eu cred că e bine că-l avem. Capul ăstuia ne-a protejat! Gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă țeava crăpa cât am fost plecați, pentru că oricum crăpa. Sau dacă dormeam duși. Ne trezea puhoiul de apă”. Poate avea dreptate.

Capul șamanului shuaru se rostogolise pe masă printre măști și statuete, iar părul i se despletise. L-am privit puțin înfricoșat. Am adormit cu greu spre dimineață.

După două săptămâni a luat foc un apartament de dedesubt. Noi n-am pățit nimic, eram plecați la New York, dar pompierii ne-au spart ușa cu o rangă și au dat buzna înăuntru să fie siguri că totul e bine. Când ne-am reîntors în Florida am găsit capul șamanului căzut pe podea.

(sursa foto: pinterest.com)