Asigurări de viață și moarte

Joe nu m-a dezamăgit niciodată. Nu mi-a tras nicio clapă financiară și mi-a dat doar sfaturi bune. Îmi administrează banii de pensie și economiile de când sunt doctor în New York, așa că viitorul meu e în mâinile lui.

Îi spunem Joe, pentru că numele lui real e imposibil de pronunțat. Am o singură problemă cu el: e veșnic obsedat de sănătatea și, mai ales, de moartea mea. Când ne vedem se miră că mai exist și sunt sănătos. L-am întrebat brutal de câteva ori dacă are vreo presimțire în ce mă privește și l-am făcut să râdă în hohote. „Oh, doctore, doctore, ești cel mai funny client al meu”, obișnuiește să-mi spună. „Noi nu lucrăm cu presimțiri, ci cu statistici”, ceea ce sună și mai înfricoșător. Mai ales când ești învățat de generații să pui răul în față, ca boii la căruță și să te plimbi cu ei sub acea curbă a lui Gauss, unde te simți fără scăpare, ca sub o cupolă a inevitabilului. În privința asta Joe e mai rău ca mine pentru că el e un profesionist al întâmplărilor rele. Printre altele, vinde tot felul de asigurări care ar trebui să te facă să aștepți mai senin inevitabilul. Veșnic îmi aduce aminte că putem fi loviți oricând de mașini pe trecerea de pietoni, de meteoriți trecuți prin stratosferă. Asta în timp ce boli nemiloase ne pot săpa pe dinăuntru lăsându-ne neputincioși și săraci, cu familiile muritoare de foame. „Oh, doctore, moartea nici nu-i cel mai rău lucru”, îmi spunea când eram mai tânăr. „Poți rămâne schilodit pe viață”, fără să mai poți face ce știi să faci cel mai bine.

Ideea că în America the sky is the limit (asta pentru cine scapă de curba lui Gauss) e o metaforă tipic americană, ca și tot mai subțiatul American dream pe care încercăm să le îndesăm și noi în capetele noastre de emigranți plini de prejudecăți. Joe, care a ajuns în New York înaintea mea, a învățat poezia mai repede. E plin de diplome despre finanțe, investiții, limitele și infinitul cerului american, dincolo de care visele și rămășițele noastre vor pluti egal și democratic irosite în vid. Doar că el poate face ceva bani din treaba asta.

Suntem amândoi emigranți din zone și triburi foarte diferite. Eu, ardelean din România, Joe, de undeva din Ghana, Africa. Eu, dintr-un trib cu neîncrederea și îndoiala crestate în suflet, el dintr-un trib cu două crestături de cuțit pe obraz, făcute când era mic, de un shaman african care l-a inițiat în spirite de care acum nu mai are nevoie. Trebuie să fi fost băiatul unui mare șef de trib, altfel nu știu cum ar fi putut trece prin toată educația britanic-americană pe care a adunat-o treptat în spate. Are accent britanic, Rolex la mână, cămăși albe, scrobite, cu manșete prinse cu butoni de aur, conduce un Mercedes și e totdeauna ca scos din cutie, bine dispus, plin de hârtii și grafice pe care ți le va explica doct și cinstit. Îl văd de multe ori în spital, când sunt de gardă, pentru că are în grijă viitorul multor colegi. Lucrează pentru o firmă internațională, cu sucursale pe toate continentele și își face meseria cu pasiune. E consilierul nostru financiar și acum a ajuns și el un fel de șef de trib. Vine la întâlniri cu asistenți tineri pe care-i inițiază în secretele acelor fine tehnici ale artelor marțiale americane: îmbogățirea omului prin investiții deștepte și înspăimântarea lui cu viața și moartea.

Prin 96-97, Joe umbla cu o servietă veche prin spital, fără Rolex, fără Mercedes, fără manșete și ne sfătuia să nu mai jucăm la bursă pentru că nu vom ajunge milionari, cum credeam. Nu-l asculta nimeni. Investeam nebunește pe credit, sau cum se spune aici ”on margins”, printr-un broker care împrumuta bani în numele nostru și îi plimba pe marginea unei prăpăstii pe care refuzam s-o vedem. Bursa creștea ca o gogoașă umflată, toată America părea un cazinou de demenți în care mulți renunțaseră la joburi și făceau așa zisul day-trading pe internet, de acasă. Puteai face mii de dolari într-o singură zi, investind dimineața când se deschidea bursa și ieșind afară cu banii după câteva ore. Dacă te țineau nervii. Dimineața, înainte de operații, chirurgii nu mai vorbeau de cazuri, ci de noile stock-uri care creșteau ca niște Feți frumoși pe steroizi, într-o oră ca alții-ntr-un an. Ne dădeam ponturi unii altora și când operam îi rugam pe anesteziști să țină legătura cu broker-ul comun din Manhattan, ascuns în spatele unei firme cu renume, până a trebuit închisă de FBI. Un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar cu care ne tutuiam la telefon și căruia îi dădusem mână liberă să ne facă milionari. Fantoma asta ne muta banii amețitor de repede până se închidea Wall Street-ul după amiaza, după care ne suna să ne spună ce-am câștigat. Îți venea să te lași de profesie. Joe, văr cu unul dintre anesteziști, mișuna printre noi ca un agent al Apocalipsei, zâmbea strâmb, amușina dezastrul și aștepta nervos cu servieta lui roasă în mână. Ne acosta pe unde ne prindea și ne ruga politicos să-l ascultăm puțin și pe el, pentru că ne învață doar de bine. Despre moarte, schilodiri și boli nu scotea o vorbă pe vremea aceea.

Când în America piața s-a prăbușit în 99, mulți am rămas faliți, fără pensii, cu datorii mari, unul din Brooklyn și-a zburat creierii, iar pe restul ne-a cules Joe de pe jos. De atunci mă feresc de bursă și de Wall Street ca de un meteorit în cădere, deși uneori mă mănâncă în palmă. Când mă întâlnesc cu Joe și-mi prezintă situația, aflu că de fapt pensia mea tot prin bursă se plimbă, prin stock-uri din China, Europa, Brazilia, Canada, bonduri americane, doar că acum îmi joc viitorul la cel mai scăzut risc. Când piața se prăbușește, cazi oricum, doar că mai de jos. Trăim într-o țară de „gambleri” și Joe mereu îmi spune că cea mai mare cacialma ți-o poate trage viața cu bolile ei, plus accidentele… „Aha, ziceai că schiezi! Păi să-ți spun ce-a pățit un chirurg din Colorado la ultima coborâre din biata lui vacanță …” „Oh, Joe, nu începe iarăși cu exemplele!”

Altfel, suntem cu toții mulțumiți de el, ne dirijează molcom și sigur, doar că ne tot sperie cu moartea. De la neantul care ne va suge nemilos, trece ușor la cifre, rapoarte și grafice, cât am făcut, cât am pierdut, ce bogat voi fi în vreo 10-20 de ani dacă fac așa și pe dincolo. Fiecare ședință se încheie dojenitor, explicându-mi că nu sunt suficient de protejat împotriva pericolelor ce mă pasc la tot pasul. Dacă îmi dau ochii peste cap sau par neatent, începe cu morții și răniții pe care i-a cunoscut personal, ceea ce e greu de suportat.

La început, cât eram mai tânăr, au fost bolile și accidentele severe care mă puteau lăsa fără putința de-a mai lucra în spital. Nu m-a lăsat până n-am făcut o asigurare de „schilodire” în care îmi erau asigurate mai toate organele vitale, inima, creierul dar mai ales importantele mele mâini, cu toate cele 10 degete, fără de care nu aș mai fi putut opera. Am încercat să mă fofilez măcar cu un deget-două, costa mai puțin, spunând-i că nu sunt pianist, ce naiba, dar n-a mers. Se numește asigurare de dezmembrare și prevede clar pe pagini întregi cum e și cât primești când îți pierzi un deget, două-trei, o mână sau amândouă, plus picioarele, pe rând. Picioarele costă mai puțin. Pentru fiecare posibilitate Joe are exemple concrete, de-ți face părul măciucă. De obicei, colegi din New York care au pățit toate nenorocirile. „Cum, nu ai auzit de cutare sau cutare? New Yorkul are 24 000 de doctori și voi chiar aveți ceva de pierdut”, îmi spune mereu.

Doamne, când mă gândesc ce liniștiți trăiam în România. Fumam fără griji, mâncam jumări și șoric de porc fără remușcări, fără frică de colesterol sau cancer. Conduceam pe șosele blestemate fără să ne punem centura de siguranță. Și nu cădeau meteoriți. Viitorul era mic și negru, știam asta, dar nu ne păsa, și ne uitam senini la cer fără să ne gândim că the sky is the limit. Sunt sigur că și acolo au apărut tipul ăsta de angoase și tot pachetul de asigurări.

În 93 când m-am reîntors în România pentru prima dată am asistat la un preambul al capitalismului care se instaura acolo rapid și sălbatic. Într-o seară, rudele la care stăteam au primit vizita unui comis voiajor, genul american de prin anii 50-60. Venise acasă la ei să le vândă un aspirator fantastic, care curăța totul, absolut totul. A început arătându-le poze grotești, făcute la microscoape imaginare cu toți microbii, protozoarele, gândacii pe care îi au în casă și în plămâni. Erau gata să dea mii de dolari pe un aspirator de nimic.

Eu am plătit ani de zile sute de dolari pe lună pentru asigurarea mea de dezmembrare până m-am apropiat de 60 de ani cu toate degetele bune. Atunci Joe mi-a spus că sănătatea și dezmembrarea mea nu mai sunt atât de importante pentru că după 63 de ani asigurarea nu-mi va mai plăti nimic în caz că sufăr vreo nenorocire. Atunci s-au întețit discuțiile despre trecerea în neființă. Aveam o asigurare de viață, dar m-a convins s-o măresc pentru că în caz de ceva nu va rămâne mare lucru după mine. A început iarăși cu familia care nu trebuie să sufere după mine, ba dimpotrivă. Ce-o fi vrut să zică cu dimpotrivă? Iar îl întreb dacă are vreo presimțire, mă bazez pe instinctul lui african, dar râde ușor wodoo, îmi dă cu statisticile în cap și mă copleșește cu exemple rupte din viață. Nu știu de ce, dar de câte ori trec pe lângă morga spitalului mă gândesc la Joe. Plătesc o groază de bani în fiecare an, care ce-i drept nu sunt total pierduți, ca la dezmembrare, pentru că Joe îi investește inteligent și pot scoate și eu ceva afară la o adică. Dacă scap cu viață, adică, din toată povestea asta care nu știm cât va dura. Am o poliță specială, foarte bună, acordată doar clienților vechi, care au trecut prin tot supliciul ani mulți. Trăiască Joe!

Mai nou îmi spune că „uite, limita de viață la bărbați a crescut, și ești bine, doctore.” Îmi explică că treptat riscul cel mare poate fi să trăim prea mult (folosește totdeauna pluralul) și să ajungem atât de bătrâni și damblagiți, încât să nu mai putem avea grijă de noi. E adevărat că tatăl meu a trecut de 90 de ani, Dumnezeu să-l binecuvânteze, se mișcă, călătorește, scrie epigrame frumoase, vrea să mai scoată o carte. Are planuri de viitor. Dacă o să ajung și eu acolo, și chiar mai departe, cine va avea grijă de mine? Încerc să-i sugerez că mă pot întoarce în România și să fac ce face tatăl meu, care a angajat o femeie care-i gătește, îi spală, îl ajută fără nicio asigurare de term life insurance. Cu asta l-am jignit puțin. A rămas încurcat pentru un minut, apoi a sâsâit șiret și a zâmbit șamanic. „Te amăgești singur”, mi-a spus, pentru că în 20 -30 de ani prețul unei femei care să te îngrijească în România va crește enorm, doar sunteți parte din Comunitatea Europeană, nu-i așa?” La naiba, împotriva lui Joe nu poți lupta, poți doar să-ți faci un alt tip de asigurare, ca să-i închizi gura.

Acum încearcă să mă convingă să fac asigurare de viață și pentru soție și, de ce nu, și pentru copii. Au crescut mari, sunt adulți, pot și ei s-o pățească, și atunci mă voi alege și eu cu ceva, dacă tot am avut grijă de ei. Soția fumează? E și rău, și bine, șoptește aproape imperceptibil Joe. E ceva mai scump, dar merită.

„Voi călătoriți mult, doctore, continuă Joe, zburați des, nu se știe niciodată. Puteți să vă duceți amândoi deodată și atunci copiii ar sta liniștiți… Știu că sunt din căsătorii diferite, continuă Joe cu tact. Poate aveți moșteniri de familie. Avem o poliță care prevede că în caz de prăbușire, sau tu ai murit primul, sau soția, cum vă convine. Să nu fie contestații în familie, cine pe cine moștenește. Suntem foarte maleabili…” Apoi îmi spune blând și profesionist: „te văd cu mintea în altă parte, vorbim data viitoare.” Joe știe că în discuții din astea am probleme de concentrare, și atunci îmi face scheme pe hârtie până mă dor ochii și încep să lăcrimez. De data asta se oprește.

Nu ne-am mai văzut câteva luni bune. Anii trec, mă apropii de pensie și viața merge înainte nepăsătoare și harnică. Cu Joe mă întâlnesc mai rar pentru că banii mei stau pitiți în aceleași stockuri cu risc scăzut și profit aproape de zero, iar el nu mai are ce să-mi vândă. Am luat de la el ce am crezut că are sens și am refuzat aberațiile sistemului. L-am ascultat de fiecare dată până la capăt, iar el nu a încercat să-mi bage nimic pe gât cu forța.

La ultima întâlnire din anul ăsta mi-a adus hârtiile cu rapoarte și grafice și mi-a spus că-i pare rău că nu am avut un an bun și profitabil. Oricum, n-am pierdut nimic. „Piața nu merge bine, doctore, și nici lumea în general”, îmi spune cu același aer șamanic. „Ai presimțiri rele, Joe?” Mi-a făcut semn că așa și-așa. Nu-mi mai propune nicio asigurare și mă sfătuiește să fiu atent cu banii. Știm amândoi pe ce lume trăim. Bem cafea împreună și încercăm să vorbim despre viață, nepăsători și neînfricați. Are simțul umorului și e un om curios. Mă întreabă de fiecare dată dacă mai scriu și dacă mai public. Atunci mi-a venit ideea și i-am spus, „Joe, ce-ai zice să facem împreună o nouă asigurare? Nu una de viață și de moarte, ci una de după viață, de după moarte. Karma inclusă ca bonus. S-o numim ”Afterlife insurance”, ce zici?” Joe râdea în hohote: „Oh, doctore, doctore, ești chiar cel mai funny client al meu.” Apoi s-a oprit, și-a șters lacrimile și mi-a spus simplu, profesionist: „Să știi că nici nu-i chiar așa o prostie. Sunt sigur că vom găsi cumpărători!”